Ploaia devenise rutină (fragment)

Ne-am stabilit în regiunea cu note distincte de lirism, la câteva străzi distanță de familia lui Sergiu și m-am îndrăgostit iremediabil de localnici, de plaja cu dune albe, așa de vastă, că n-o puteam cuprinde cu privirea, compusă din cel mai fin nisip pe care-l văzusem eu până atunci, de mica friterie de pe Charles Cazin, de la capătul falezei, care nu divulga niciodată poveștile de viață ale trecătorilor dornici să-și comande o porție de frites la ei, de șoseaua care cădea în mare, ocolind învăluitor esplanada și de pescărușii care planau indecisi desupra acestui univers compact. Équihen-plage mi-a devenit acasă de îndată. Așezarea asta n-a fost niciodată ternă, în pofida cerului de multe ori plumburiu, și m-a adoptat de îndată, reușind să-mi pătrundă în suflet și să mă transforme într-un om dispus să descifreze mesajele clandestine, aduse de tramontană și de lumina abundentă. Și-așa am ajuns să cred că soarele nicăieri nu era mai frumos decât în nordul continentului. Nici ceața care înghițea orașul ca să-l scuipe mai încolo, viu, n-a fost niciodată mai stranie și mai viguroasă.

În orașul meu adoptiv iarna nu se instala abrupt, precum îmi ne închipuiam. Atmosfera umedă, caracteristică locului, era consecința implicită a climei maritime, indiferent de sezon. Cu umiditatea eram obișnuiți. Vara, vaporii se ridicau în aer într-un dans nebun, adunând norii. Apoi, ca la un semn, se isca răpăitul care rupea cerul și lăsa iar să iasă soarele. În câteva minute, caldarâmul era uscat, de parcă nici n-ar fi plouat cu câteva minute înainte. Dar ploile de vară, deși memorabile, le uitam repede. În pragul toamnei, ploaia devenea un fenomen ciudat. Mai întâi, se oprea în prag, intimidată. Avea condiții favorabile, dar nu izbucnea de îndată. Mocnea și împrăștia miresme de struguri copți, aduse cu briza de prin grădinile roditoare. Numai în noiembrie începea să miroasă a pământ reavăn. Ajungeam să fim cu toții convinși că nu era momentul potrivit pentru iarnă.

„Nu vezi că stă să plouă?”

Ploua vreme de săptămâni, o lună, sau chiar mai mult. Mă chinuiam să-mi amintesc cum arăta soarele. Ploaia se strecurase cu așa abilitate în decor, infiltrându-se în capilarele noastre amorțite, încât nici nu apucasem să mă mir de perdeaua compactă care deforma în mod constant lucrurile. Și ploua. Și ploua. Șuvoaiele se prelingeau peste frontispiciile caselor, școlilor, magazinelor, instituțiilor și peste vestimentația autumnală, care dezvoltase între timp o rezistență la apă, și chiar peste spiritele noastre puse la adăpost, atât cât puteau ele fi adăpostite.

Cum să fixez repere în ticăitul ploii? Nu erau nicicând același.

Și se făcea liniște. Și ascultam. Ascultam ploaia cum cade oblic. Ascultam zgomotele străzii. Ascultam motoarele autoturismelor turate la maxim. Ascultam frunzișul înfiorat. Ascultam lătratul cânilor din curți. Ascultam discuțiile trecătorilor. Ploaia devenise rutină.

Proiectele alor mei erau cât se poate de practice: să vadă cum răzbesc și iarna ce avea să vină. În fața mea încercau să atenueze precaritatea lucrurilor, însă-i auzeam șușotind adeseori, când n-aveam somn, în cămăruța mea fără ferestre.

„Colegele Ilonei merg la schi în a doua săptămână de vacanță. M-am eschivat când s-a dat pe lângă mine, dar văd cum trage nădejde c-o să meargă și ea.”

„Păi, să meargă, Ancuță”, îl auzeam pe taică-meu.

„Dar cum? Poate cu banii de pe chenzină. Nici nu știu cum ne-om descurca, zău”, se îngrijora mama.

„Lasă tu asta. Ce, n-avem ce pune pe masă? Ai să vezi, o să avem și bani de cadouri. Facem și brad, o minune. Doar nu degeaba am plecat din țară.”

„Zici tu, dar de abia am plătit școala pentru mine. Vin curând facturile la electricitate și apă. Trebuie să plătim și chiria. Dacă nu drămuim… Cadouri? Tare mă tem că n-o să ne ajungă.”

„Nevastă, o să ne descurcăm, ca întotdeauna. Suntem strâmtorați doar un pic. O să vezi că termini școala și o să ai și tu de lucru. Nu vreau să simtă neajunsurile, Anca.”

„Bine. Zilele astea mergem să-i luăm haine noi. Iar a crescut și nu-i mai vin”, decreta ea, încurajată.

Așa am învățat să pretind că mă bucur la orice fleac primit. Când venea ziua potrivită de cumpărături, mă așteptau în fața colegiului, tata-și luase un Volvo la mâna a doua, care se oprea cu un hurducăit pe locul de parcare, gata să-și deau duhul. Fugeam prin ploaie până la mașină, puțin înfricoșată de grijile care-i măcinau. Urcam pe bancheta din spate și tata mă privea îngăduitor prin retrovizoarea îngustă. Așa mă mai relaxam.

Pe măsură ce înaintam în trafic crepusculul se cobora printre artere. Se întindea peste asfalt, dându-i tente lucioase. O pulbere fină căzută din cerul vinețiu întregea tabloul nocturn. Era ciudat că se depunea un soi de pace de nepătruns peste noi. Uneori, ploaia își pierdea din resurse, dar nu știa, pur și simplu, să se oprească. Nici măcar la un semn divin, dacă ar fi existat posibilitatea asta, nici la mirarea noastră, nici la insistențele nemulțumiților care mormăiau în barbă din cauza bălților. Felinarele aprinse pe neașteptate creau un splendid joc de lumini. După ce parca tata mașina pe una din străzile laterale, săream cu elan reconstituit de pe locul meu din spate, dornică să evit șuvoiul dintre bordură și pneurile perfect aliniate. Cu cât eram mai mică de statură, efortul de a sări era mai simțitor. Dar creșteam viguros, cum remarcase și maică-mea, de la an la an.

Iscusința lor să se arate plați mă surprindea de fiecare dată. Știam că cel mai mult îi preocupă soarta mea, ceea ce mă îngreuna uneori. Se chinuiau degeaba să afișeze o oarece detașare în fiecare decizie a lor. De abia în umbrele serii păreau veseli și ei, animați de forfota de pe aleea comercială.

Când se proptea în coasta regiunii, prima ninsoare mi se părea nefirească. Odată schimbarea neprevăzută din eter, mă cuprindea frigul pulverizant, care-mi traversa trupul. Mă uitam din casă la zăpada așternută și mă întorceam spre ei, căutându-le privirea, plină de speranță.

„Mergem, Ilona, cum să nu”, confirma tata, fără să aștepte vreo vorbă din partea mea.

Mama zâmbea complice.

Ne suiam iarăși în Volvo-ul gri și porneam către piața centrală din Boulogne sur Mer, unde, chiar în fața impozantului Enclos de l’Evêché, se amenajase recent eclatantul village de Noël. Cabanele de lemn, înșiruite de-a parte și de alta a pieței erau ofertante: de la tot soiul de nimicuri (globuri de sticlă, podoabe de Crăciun, șosete și lenjerie intimă), până la accesorii de iarnă (căciuli de lână, fulare și mănuși), bijuterii artizanale, alviță îndulcită cu miere, plină de migdale, fistic, ciocolată sau frunte roșii, lichioruri și câte și mai câte. Mama și tata beau vin fiert și eu ronțăiam vată de zahăr de culoare roz, ruptă cu degete înghețate de pe băț. Mă grăbeam să pășesc printre fulgii de zăpadă, care începeau să coboare, ca într-o joacă nemaiîntâlnită, peste capetele noastre acoperite și când îmi atingeau zulufii castanii, căzuți de sub glugă, peste gulerului ridicat de la fâșul meu roșu, se topeau, devenind apă.

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat1 recomandare

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare