Cei slabi și răpuși de boală
Cei slabi și răpuși de boală
rămân ca un ecou
al trăirii lor separate,
în noi,
care nu știm, la fel,
nici secretele vieții de aici,
nici pe ale celei de apoi.
Ei pleacă anume să capete înțeles,
iar dacă se întâmplă așa
că nu mai reușesc
să nimerească drumul de întoarcere,
din metavers în metavers,
e doar pentru că au fost puse
între timp vize, filtre și bariere,
pentru motive necunoscute
și – pare-se – pasagere.
În așteptare, noi deprindem
ceea ce credem că ar fi necesar,
adunăm lucruri, amintiri
și stări-sentimente,
fără să ne mai pese câtuși de puțin
de capăt, în sfârșit, amin.
Trăiesc ca un om simplu
Trăiesc ca un om simplu și necunoscut –
de fapt, așa sunt,
indiferent de unele aparențe exterioare.
Am un parcurs perfect normal
de la răsărit la apus.
Doar o stare aparte,
recunoscută ca poezie
în anumite cercuri restrânse,
mă vizitează uneori,
însă aici este vorba
numai despre o întâmplare
care contează
mai mult în economia afectivă
strict personală,
iar din partea aceasta,
se înțelege,
omenirea poate merge înainte
absolut fără niciun fel de problemă.
Momentele dinaintea plecării
Momentele dinaintea plecării
sunt şi ele pe raftul cu trăiri pozitive,
în acord cu epoca noastră
zglobie şi entuziastă,
care le promovează intens,
pentru că adoră călătoriile,
râsul şi viața lejeră,
speranța ascunsă
că tot ce este acum bifat la negativ
va întra în conservare,
încrederea că după fiecare dezastru
cerurile se vor arcui consolator
în aceleaşi felurite nuanțe de albastru,
nădejdea că după nefericitele ratări
universul va conspira din nou, orice ar fi,
pentru refacerea echilibrului nostru
mărunt şi umil
din viața de fiecare zi.
Din locurile prin care am trecut
Din locurile prin care am trecut
prin lume
am adunat
zeci de stickere de frigider.
Mă uit uneori mai atent la ele
în unele momente de liniște
și am sentimentul că sunt de fapt
printre puținele semne ale unei călătorii
în care deși am căutat oamenii
numai pe mine m-am regăsit mereu,
ceea ce nu e deloc puțin,
chiar dacă nu am ajuns
să mă cunosc cu adevărat
pe deplin
niciodată.
Îmi este relativ ușor
Îmi este relativ uşor
să observ cum sunt oamenii,
ființe aparte ce respiră în umbra durerii.
Cu adevărat dificil devine, recunosc,
să trec peste limitele proprii,
de autocunoaştere, empatie
şi acceptare a lucrurilor aşa cum sunt,
chiar până în punctul
în care cuvintele apar şi dispar
după legile lor secrete
de care nu am avut niciodată habar.
Și poate că a fi poet ține,
în cele mai multe cazuri, în fine,
numai de nişte frământări interioare
fără conexiuni cu lumea de afară,
ceea ce ar putea să însemne
ceva pe undeva,
de nu ar fi, de fapt,
doar un pic
peste mai nimic.
Nu am un mod al meu
Nu am un mod al meu de a privi lucrurile,
mai degrabă aș spune că reușesc să înțeleg
unele situații complicate
și să-mi pliez inima și mintea
pe momentele de bucurie
și puseele de suferință exterioare,
ale altora,
deși am observat că nici aceasta
nu este vreo calitate apreciată,
fapt care explică în bună măsură, poate,
și ușoara tendință
de a lua încet-încet distanță din peisaj,
până la a nu mai putea fi zărit
pe niciun fel de linie de orizont,
dat dispărut sau pur și simplu mort.
Semne ale timpului
Semne ale timpului pot fi
și acei îndepărtați
”nori lungi pe șesuri”,
deși e mai complicat aici pe pământ,
unde totul se măsoară în alte unități,
unde fazele de cădere
sunt atât de ale noastre
încât nu le mai vedem,
iar bucuriile se topesc în „spuma zilelor”,
pe terase cu spontane izbucniri de râs
din toată inima,
în mall-uri sclipitoare
cu scări rulante urcând la infinit,
în parcuri de distracții
unde există cu adevărat șansa de a uita
pentru o clipă,
atât cât roata se întoarce
o dată pentru fiecare.
A rătăci prin lume
A rătăci prin lume este căutare de sine,
poate și pentru că ajungem să deslușim –
din depărtarea în care ne vedem,
mereu înapoi, în cuibul părăsit –
amănunte, ca într-o fotografie salvată
din combinațiile sofisticate ale timpului.
Zâmbete ignorate atunci,
promisiuni de viitor
în priviri încrezătoare,
gesturi de o umanitate simplă,
însă uitată.
Este un înțeles bun la toate,
un pact de pace și prietenie
cu petele de umbră,
pe drumuri care nu mai reușesc
nicicum să mai fie
cu adevărat de întoarcere
niciodată.
Timpul nu are axă
Timpul nu are axă verticală,
nici orizontală,
merge fluierând ca un tren pe un țărm de mare,
oprind uneori pentru călători
care nu sunt din partea locului,
ci mai degrabă turişti ai altor vremuri,
în căutarea unor destinații de viitor.
Am călătorit aşa la întâmplare
ca într-o poezie pe care am scris-o demult
sub imperiul tinereții
pline de imaginație posomorâtă.
Am privit mereu pe geam, nostalgic,
gândindu-mă cu speranță şi încredere
la lucruri din trecut,
iar asta mi-a dat un fel de validare
pentru tot ce avea să vină,
anume doar pentru mine,
până în ziua de azi.
Foto: Andrei Păcuraru
