Poeți și prozatori ai generației mele. Promițători sau promiși? (I)

Provocarea de a scrie despre poeții și prozatorii din generația mea, de la care am mari așteptări, am primit-o inițial ca pe o invitație la bârfă (selectivă), apoi am realizat că e o șansă de a mă dezmetici în ce lume (literară) mă port, ca nimeni altul decât un avid cititor.

Invitația desigur că ar cere să-mi asum, oarecum, statutul de critic (sic!), ceea ce ar însemna că trebuie să mă dau drept „cititor profesionist” (Al. Mușina), or, eu nu sunt nici pe departe așa. Prin urmare, voi încerca, pur și simplu, să-mi exprim părerea, fără a pretinde că fac critică și fără a aprinde prea multe focuri în „file ude”.

Am spus „file ude”, fiindcă aproape că nu-mi dau seama de unde vine această tendință – de care Cioran s-ar mândri – la poeții generației mele și la predecesorii lor, de a scrie o poezie, puțin spus, lacrimogenă, cu un miros de aruncare în gol (iar versul „milenarist” încă, sau „douămiist” încă, pe alocuri fracturist, nu face altceva decât să le sporească aceste nuanțe). O caracteristică paradoxală, de altfel, la o generație care are o libertate absolută, o generație care trăiește într-un secol al egalităților și al posibilităților fără margini, dar care scriu despre violuri, incesturi, tendințe depresive de sinucidere și patricide, refuzuri și despărțiri, apartamente în care cresc flori de mucegai. 

Unii dintre ei sunt foarte promițători, alții, mediocri până în plăsele, cărora le reproșez nu doar lipsa îndemânării de a scrie, dar și a viziunii poetice asupra lucrurilor frumoase, a artelor și, cel mai groaznic, atitudine apatică față de cărți (și lipsa lecturilor). Pe mulți poeți ai generației mele i-am cunoscut personal, împrietenindu-mă cu ei pe rețele sau, mai recent, organizând un concurs de poezie în Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, concurs ce poartă numele lui Eugen Cioclea. 

Astfel, din ce am văzut și din câți am cunoscut, neapărat citindu-i, am identificat câteva tipuri de oameni ai poeziei din generația mea: 

  I. Poeți buni și foarte buni, categorie alcătuită din cei care frecventează cenaclurile și cluburile literare, fie din cele cunoscute (Atelierul „Vlad Ioviță”, Cenaclul „Republica”), fie din cele universitare sau liceale. În mare parte, cunoscători de poezie contemporană, poeți care, din îmblânzitul aranjament al sorții sau, în alte cazuri, datorită meritelor au ajuns să debuteze în antologii și/sau plachete de versuri individuale. 

   II. Cea de-a doua categorie e mai colorată, mai mare, dar și mai fără succes sau șanse de supraviețuire în poezie (cu mici excepții). Aceștia sunt poeții, majoritatea, autodidacți, meșteri ai versului rimat-ritmat, jucându-se cu rima, de la „când eu zâmbeai,/ tu mă iubeai”, la „fluturi fluturând/ și jocul dansând”. Lucru paradoxal, greu de închipuit, dar și mai greu de suportat: cei mai mulți reprezentanți cu plachete de versuri publicate, unii chiar trimestrial. Din aceștia mi-e foarte greu să aleg și selectez poeți remarcabili, însă cei câțiva pe care-i poți identifica sunt cu adevărat fascinanți, indiferent dacă se mai citește multă sau puțină poezie pe vers rimat. Urmează să-i menționez mai târziu, însă nu înainte de a-i pomeni pe cei mai fantomatici. 

   III. A treia categorie sunt poeții întâmplători. O categorie foarte ambiguă, dar care totuși există. Nu rareori mi s-a întâmplat să vorbesc cu câte un cititor, un fost student, un taxator de troleibuz, o fostă polițistă ieșită la pensie și făcând cursuri de barber, un fost profesor de istorie, acum paznic la un centru de oficii, care, auzind de poezie, se grăbește să remarce că scrie și el o dată-n praznic câte un poem, când îl mai apucă melancoliile și îți și citește, dacă insiști, câte un poem (de obicei, cel mai recent) care te lasă pur și simplu stană. Acești poeți, repet – rari, nu realizează miezul poetic pe care îl au sau pe care și l-au creat în timpul vieții. Ba chiar de cele mai multe ori nu au niciun interes față de poezie și de poeți. Scriu pentru a-și exterioriza emoțiile, trăirile. 

După acest intro generos, voi da numele câtorva poeți în care eu am mare încredere, poeți tineri și promițători. Nu i-am ierarhizat sau orânduit după merite, cu toții sunt deopotrivă de buni. Unicul factor al acestei selecții mi-a servit vârsta, alegându-i pe cei mai aproape de vârsta mea (căci sunt atât de tânăr și vinul mă știe pe de rost). Deci… 

Ion Agaci. A debutat în antologia „Unsprezece. Tineri poeți din Chișinău”, apărută în anul 2019 la Casa de Pariuri Literare, antologie coordonată de Dumitru Crudu. Ion Agaci e deosebit fiindcă optează pentru un limbaj aparte: „doar pentr-un moment, cât închid ochii,/ îmi permit s-o numesc/ Pădurea supradimensională de urzici Ghetsimani./ ieșirea din situație, efrenate flăcări,/ dintr-un singur scurtcircuit odată./ Clopotnița centrală crăpată, iar clopotul,/ diabolic clopotul,/ spărgea în cioburi spațiul dintre cer și pământ./ de-o fluorescență sepulcrală./ monahală goliciunea-n dans./ dedicată orgă, orgie, orgasm, conectată la sare și Bach,/ sonda ca un vierme din stare/ și poate nimic altceva nu făceam/ decât să satisfac spasmul/ cu-o picătură de sânge/ iar el, la rândul său,/ să mă împingă cu discreție la mal,/ doar că firesc, rămas cu-o bucată de carne,/ șoptisem infantil, aburind obiectivul:/ asta doare, asta doare.”

Tatiana Grosu. A debutat în același volum, cu câteva poeme sensibile și învăluite într-un văl de melancolie neîntreruptă, cu nuanțe ușor erotice: „E ca și cum aș vrea să mănânc o portocală/ Să mușc din fructul cărnos/ Să simt cum/ Se prelinge/

În corpul meu/ O sevă nouă/ Cu miros și gust/ s-o strâng/ să-mi țâșnească printre degete/ sucul/ și apoi/ să mă trezesc/ într-un pat străin.”

Victoria Galbur. Masterandă la Facultate de Filologie și Istorie a UPS „Ion Creangă”. Premiantă la concursul universitar de poezie „Poezia sau…”, în anul 2020. Victoria scrie o poezie cu o încărcătură emoțională care te copleșește. Iar jocurile ludico-erotice, atât de des întâlnite în poeziile ei, nu fac decât să adauge savoare lecturii: „Dinţii tăi mi-au destrămat buza/ şi-au udat sângele cu-n alb/ mort./

Ai adunat, fir cu fir, aurul din păru-mi ca frunza/ de toamnă./ şi i-ai executat un colier Afroditei (cât efort!)/ Ai făcut ţesut viu din buclele mele/ şi l-ai îmbrăcat./ În el stă-mbibat/ un colţ de soare adunat din bucăţele./ Ai cules iarba din ochi-ţi de mâţă/ şi-a rămas văduvit albastru-n suferinţă./ iubeşte-l, scaldă-te în el./ M-ai îmbrăcat în straturi de zale/ şi-ai zis să zbor/ uşor, uşor, uşor./ Mi-ai ridicat ochii spre lună şi stele-ndepărtate/ şi te-ai uimit că le înţeleg pe toate./ Cu apusul gurii sărută-mi apusul/ făpturii.”

Olesea Enachi. A debutat în 2020, în antologia „Patru plus patru plus patru”, apărută la editura Prut Internațional, sub coordonarea lui Dumitru Crudu. Poezia ei este dominată de aura tristeții, dar e o tristețe melodică: „să tai un cuvânt/ și să simt că te doare./ O, câtă plăcere/ îmi aduce acest obicei/ să-mi văd urmele/ unghiilor înfipte/ până în mijlocul spatelui,/ să-ți strâng cu putere șoldurile/ și să strig./ Pentru că poezia doare”

Cristian Andronic este unul din puținii care scriu cu vers rimat-ritmat, care reușește să fie auzit și azi prin acest tip de poezie. Elementele (chiar și tematice) care ar reprezenta clasicul, la el se amestecă foarte curajos cu cele ale contemporaneității, scoțând la lumină niște secvențe deopotrivă strigătoare și blânde pe alocuri: „Dormi liniștită, Anna, o să-ți veghez la tâmple,/ Te protejez bezmetic, de fiecare tren,/ Când valuri din ceasornic, răzbat ca un refren,/ Mi-e teamă de cinismul ce poate să se-ntâmple.// Când nu știam de ore, de-atuncea-mi este dor,/ Și ceasurile toate, le-aș da acum, la schimb,/ Să-ți desenez cu mâna, pe păr, un fel de nimb,/ Când viscolul, e parcă, un blues liniștitor.// Ți-aș mai veghea la tâmple, dar o să fiu departe,/ Și-mi sunt senini și ochii, că-ntr-înșii a și nins,/ Condus de carpe noctem, lectura m-a cuprins./ Iubesc atât de tragic un personaj de carte.”

Acestea fiind spuse, mă retrag, cu plecăciuni și temenele, în lecturile mele cele de toate zilele. Dar și cu încrederea că succesul îi va atinge pe cei mai buni dintre poeți. Cât despre autorii pe care-i cunosc și care mă depășesc în vârstă, deși facem parte dintr-o generație, sper să pot vorbi cu o altă (apropiată) ocazie. Aceștia, având deja o oarecare vizibilitate în lumea literară (Alexandru Bordian, Valentina Șcerbani, Teodor Bordeianu, Oxana Gherman, Veronica Ștefăneț și alții), merită o atenție specială. 

Victor FALĂ

Publicat în Print MDRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *