Între 27-29 octombrie 2022 a avut loc cea de-a noua ediție a festivalului internațional Poets in Transylvania, la Sibiu. Vreme de 3 zile orașul a fost încărcat de poezie, iar eu am avut plăcerea să ascult fiecare invitat în parte și mai mult, să stau de vorbă cu unii dintre ei.
Găsiți mai jos a doua serie de discuții.
Pejk Malinovski
Este prima oară când vii în România?
Da, prima.
G.V: Și cum te simți?
P.M.: E minunat să mă aflu aici. Le ziceam și celorlalți că am locuit niște ani cu o femeie româncă în contextul în care colocatarul meu avea o colegă de cameră din Transilvania. Mi-a spus o grămadă de povești, i-am cunoscut părinții. E chiar din apropierea Sibiului și ea, așa că da, eram foarte nerăbdător să vin aici. De asemenea, familia mea se trage din Imperiul Austro-Ungar, deci cred că îmi am rădăcinile pe-aici.
G.V. : Despre scriitorii români știi ceva?
P.M. : Foarte puțin. Am citit Cioran în tinerețe. Am, totuși, editura asta în Danemarca, împreună cu niște prieteni, iar acum vreo zece ani am publicat o carte de Max Blecher. O carte fantastică. Întâmplări din irealitatea imediată. E foarte frumoasă, e despre perioada când era bolnav la pat, când delira.
De ce (încă) scrii și cum a început totul?
Obișnuia să fie o nevoie pe care o resimțeam. De șapte săptămâni sunt tată, iar primele sentimente au fost atât de puternice încât nu mai eram sigur că o să mai scriu ceva vreodată în viața mea. Mă simt atât de fericit și satisfăcut cu iubirea și intimitatea pe care le am acum. Eu provin dintr-o familie de poeți, totuși. Mama mea este poetă, iar mama tatălui meu a fost și ea o poetă faimoasă. Mergeam la lecturi de poezie de când aveam trei ani și am început să o scriu de pe la șase-șapte. Am fost foarte încurajat în direcția asta. E foarte predictibil drumul meu, aproape deloc uimitor. Doar am urmărit o cărare care mi s-a arătat.
Ai avut perioade de timp în care n-ai reușit să te aduni pentru scris? Tocmai spuneai de nașterea copilului tău…
Am avut, da, chiar și înainte de acest eveniment, destule perioade când nu prea am scris. Faza e că eu duc o viață dublă, sunt și un producător audio și de radio, iar munca mea e în sine destul de creativă. Producțiile audio sunt adesea precum scrisul. Așa că mă mișc dintr-o parte în alta, mai fac și alte feluri de artă. O producție V.R despre refugiați și Danemarca, de pildă. Foarte documentată. Dar da, adesea simt că am perioade mai lungi în care nu scriu, decât cele în care scriu. Scrisul e așa simpatic, vine din scurt, pe când celelalte proiecte sunt mai dichisite, mai structurate.
Cu ce autor din toate timpurile ai vrea să stai la un pahar?
Roberto Bolaño. Aș adora să beau ceva cu el. Eram în Barcelona în 1997. Traduceam un poet catalan în daneză, chiar dacă eu nu știu catalană. Era un proiect tare ciudat pentru mine. Lucram cu un amic și cu un dicționar catalan. El traducea cuvânt cu cuvânt poeziile, iar eu le șlefuiam. Dar dincolo de asta, poetul pe care îl traduceam e încă în viață și e enorm, e foarte faimos și era prieten cu Bolaño. Ba chiar e menționat în unele din cărțile lui. Așa că el m-a dus într-o cafenea din Barcelona unde am cunoscut o mulțime de scriitori, iar acolo am avut visul ăsta nebun despre cum ar fi fost să-l fi întâlnit pe Bolaño acolo. Eram tânăr, ce-i drept. Aveam vreo 25 de ani.
Miruna Vlada
De ce (încă) scrii și cum a început totul?
Am început să scriu ca să merg și ca să fiu puțin ca ceilalți, pentru că am avut o boală rară când eram adolescentă și a trebuit să stau la pat timp de un an de zile. Simțeam că pierd toată viața, iar atunci scrisul a devenit o formă de a recupera viața. Bine, abia după aceea mi-am dat seama că scrisul te aruncă și mai mult în a fi altfel decât ceilalți, dar eu mă gândeam că scriind recuperez ceea ce nu trăiam, așa că scrisul a rămas mereu conectat cu partea asta de traumă, de a mă vedea pe mine ca un outcast, ca fiind în afară, dar abia după vreo patru cărți mi-am dat seama că ăsta-i un foarte mare privilegiu, să fii în afară, să te observi și să te înțelegi. Și-atunci continui să scriu ca să-mi păstrez relația asta cu viața foarte turbulentă (de a nu fi mulțumită de ce și cum se întâmplă și așa mai departe).
Ai avut perioade de timp în care n-ai reușit să te aduni pentru scris?
În general când sunt foarte fericită nu pot să scriu. Foarte greu scriu fericită. Am în Prematur un poem pentru soțul meu, dar e destul de chinuit și probabil mai prost față de altele, dar, mă rog, e un poem de dragoste. Dar da, în general când sunt fericită, nu scriu. Pentru că partea aia de asociere între traumă și poezie m-a setat, lucru care mi se pare și o problemă. Cred că e important să învăț să experimentez și alte lucruri, să am o paletă mai largă, nu doar dark girl care-și taie venele.
Ai simțit vreodată o anume exaltare, sau din contră, o traumă atât de puternică încât atunci când ai încercat să pui totul într-un text ai simțit că textul nu reușește să transmită intensitatea au acuratețea a ceea ce ai simțit tu de fapt?
Cred că întotdeauna pățesc asta. Și asta are legătură și cu de ce mai scriu. Am impresia că am o miză în a scrie și în a mă întoarce la scris cu speranța că la un moment dat voi fi capabilă să prind și partea aia pe care eu înăuntrul meu simt că o înțeleg, dar pe care în literatură nu reușesc să o cuprind, așa că îmi zic hai să mai încerc o dată și încă o dată și tot așa. Dar n-am niciodată senzația de text foarte reușit. Asta poate că a fost încă de la început un handicap, am avut mereu nevoie de partea asta de validare, dacă cineva spunea că e un text mișto mă bucuram, dacă zicea că e un text nașpa, plângeam. Știu că cei mai mulți poeți, de la un punct încolo, când se maturizează, își dau seama foarte clar că ăsta e un poem excepțional, iar celălalt e așa și așa. Eu nu prea…dacă primesc mai multă validare pe un poem pot să zic ok, ăsta e mai deosebit, dar dacă nu, mi-e greu să-mi dau seama, iar asta mi se pare o hibă legată de cum percep eu. Sunt mult prea influențată de opiniile celorlalți. Asta e și o condiție psihologică, am fost mereu educată să fiu validată din exterior, cred că e și o chestie legată de fete, să te machiezi să zică lumea că ești frumoasă, că dacă nu zic că ești frumoasă, atunci nu te-ai machiat bine și toate prostiile astea. Până te debarasezi de ele durează.
Cu ce autor din toate timpurile ai vrea să stai la un pahar?
Mi-ar plăcea foarte mult să stau la băut, deși nu știu dacă bea alcool, cu Elif Shafak. Scriitoare din Turcia, o combinație de asta de feminism așezat, intelectualizat, cu niște accente de stânga. Mi-ar plăcea să vorbesc politică și literatură cu ea, pentru că știu că a zis la un moment dat că ea se simte balcanică. Aș sta la un pahar cu ea și aș întreba-o: „de ce te simți balcanică???” Am urmărit-o și pe youtube și pare genul de persoană cu care aș sta ore în șir.
Dominykas Norkunas
Este prima oară când vii în România?
Da. E chiar prima oară.
G.V. : Și cum te simți? Ce știai despre România dinainte să vii?
D.N. : Sunt familiar cu opera lui Mircea Eliade și, desigur, cu ceva care e mai degrabă firesc ori „la modă”, cu Vlad Țepeș.
G.V. : Mai știi și alți scriitori?
D.N. : Din păcate, nu avem pe nimeni în preajmă care să vorbească fluent româna, așa că e destul de greu să ajungem la traduceri. Astfel încât cunoștințele mele despre literatura română sunt extrem de limitate.
De ce (încă) scrii?
Am încercat să mă las de câteva ori, dar am eșuat. E chiar mai greu decât lăsatul de fumat.
Cu ce autor din toate timpurile ai vrea să stai la un pahar?
Cred că un pahar cu Paul Celan ar fi interesant, aș alege să bem vin. Mi-e teamă totuși că întâlnirea ar putea deveni cam intensă, pentru că Celan a fost un personaj.
Ai avut perioade de timp în care n-ai reușit să te aduni pentru scris?
O, da. De cele mai multe ori nu am nimic de spus. Cred că asta e cea mai bună oportunitate de a păstra tăcerea. Să ne ținem gura pentru o perioadă, cred că ar fi benefic pentru toți. Cu toate astea, mereu am făcut traduceri. Simt că traducerile te mențin în formă.
Ai simțit vreodată o anume exaltare, sau din contră, o traumă atât de puternică încât atunci când ai încercat să pui totul într-un text ai simțit că textul nu reușește să transmită intensitatea au acuratețea a ceea ce ai simțit tu de fapt?
Hmm, scrisul e ca și tradusul. E o artă a sacrificiului. Singura diferență e că prin scris traduci emoții și experiențe în limbă. Așa că da, limba eșuează uneori.
