Poezia română din Basarabia a făcut obiectul câtorva antologii demne de reținut. Antologii care însă s‑au fixat pe generații de creație (Portret de grup. O altă imagine a poeziei din Basarabia de Eugen Lungu, sau Dreptul la nume. O antologie a poeziei șaizeciste din Basarabia de Andrei Țurcanu, sau Caligrafii. O antologie a poeziei șaptezeciste din Basarabia, a Luciei Țurcanu), fără a depăși perimetrul temporal anunțat. Antologia poeziei românești din Basarabia (1770‑2020) de Nicolae Leahu (Știința, 2021) este prima care cuprinde „necuprinsul” – începând de la primele versuri anonime de la sfârșitul secolului XVIII până la versurile tinerei Paula Erizanu. Studiul introductiv – complex și de largă respirație (50 de pagini) – este o sinteză fără precedent a poeziei românești din Basarabia, pornind de la „geneza, dramele și comedia cuvântului în Moldova răsăriteană”. Iar plăcerea de a povesti a antologatorului amplifică plăcerea de lectură a cititorului. Nicolae Leahu nu este doar cel mai autorizat critic al poeziei românești din Basarabia, ci și un naratolog al poeziei, cu o vervă stilistică seducătoare. Unde căutăm începuturile poeziei noastre culte? Nicolae Leahu ne conduce prin hrubele istoriei, pe la cronicarii și creatorii anonimi ai cărților populare: Alexandria, Sandipa, Viața lui Bertoldo (manuscrise vechi excelent analizate de lingvistul Galaction Verebceanu), Istoria lui Autocrit Varlaam și Ioasaf și alte cărți ale începuturilor, care „forțează depășirea clișeelor autohtone de gândire și deschid imaginarul către o generoasă exterioritate, în cadrul căreia mirajul luminilor exotice se împletește cu aspirația de aventură și cunoaștere, fie și în tiparele unei sensibilități încă adânc ancorată în inerțiile timpului și ale locului.”. Primele versuri care anunță prezența firavă a conștiinței poetice a autorului anonim se ivesc în Moldova istorică la 1770 și le regăsim în cunoscutul volum Antologia poeziei moderne moldovenești (1770‑1840), îngrijit de Efim Levit. Dintre acestea, alegerea fericită (și îmbucurătoare pentru mine) a lui Nicolae Leahu cade pe Pre slăvită Afrodită, considerată, la fel ca și hronicul versificat al morții lui Grigorie Ghica‑Vodă, mai mult decât un exercițiu de improvizație, întrucât denotă strădanii retorice care vin dintr‑o „tradiție lecturală” anterioară celei de‑a doua jumătăți a secolului al XVIII‑lea. În cazul lui Ioan Cantacuzino, primul poet care‑și vede numele pe o plachetă editată, suntem pe un teren metodologic sigur. Poezii noo are valoarea unui „document lingvistic și literar”, conectat la „sursele literare occidentale” și deschis pentru „mecanisme” poeticești (ritm și rimă), poetul asumându‑și un crez artistic, cu respect pentru rolul scriitorilor care „împodobesc Limba, Patria‑și slăvesc”. Ienăchiță Văcărescu, Costache Conachi, dar mai ales Constantin Stamati, Gheorghe Asachi completează galeria întemeietorilor, adăugând vigoare stilistică și complexitate arhitectonică poeziei din Basarabia. O surpriză pentru cititorii mai îndepărtați (cultural, nu temporal) de „zorii poeziei” este apariția lui Vasile Fabian‑Bob, ardeleanul care a adus în Basarabia „combinatorica ludică de tip manierist”, cu accentul pe puterea imaginației de‑a instaura fantasticul și utopicul în spațiul realului. Alături de Constantin Stamati, Alexandru Donici, fabulistul Ion Sârbu și poetul Gheorghe Păun, antologatorul îi plasează și pe Alexis Nacco, Dumitru C. Moruzi, Matei Donici care, mai mult sau mai puțin, „întregesc totuși umilul peisaj liric din orizontul căruia reîncepe aventura poetică basarabeană în secolul al XX‑lea.”. Dacă ar fi doar o cronologie a liricii din Basarabia, antologia lui Nicolae Leahu n‑ar spune prea multe, dar ambițiile binevenite ale criticului țin de coroborarea spiritului poeziei la contextul social‑istoric și la epocă, de definirea și nuanțarea liniilor de forță ale fenomenului poetic românesc prin voci singulare. Și de identificarea „tensiunilor spiritului de‑a se elibera de presiunile existenței pentru a se oglindi în nebuloasa rotitoare a propriei sale identități…”.
Aceste priorități metodologice condiționează și rațiunea de selecție a textelor. Bunăoară, pentru a reliefa modul ferm în care lingvistul și istoricul Hasdeu își asumă și condiția de poet, Leahu selectează poezia Viersul, în care poetul se aliniază la Homer și Dante, „ceea ce divulgă un grandios și ambițios program”, așa cum Bradul are o aură de „autoportret simbolic”. Sau Limba noastră, capodopera lui Mateevici, dincolo de virtuțile de mare poezie, prin efectul plasării ei în diferite contexte… electorale – e un „discurs politic de excepție” pentru moldovenii din stânga Prutului. Comentariul antologatorului la această poezie este o șansă pentru profesorii de limba română de a se debarasa de clișee patriotarde și festiviste și de a însuși un tip de receptare creativă și nuanțată a unui text consacrat din recuzita patriotică.
Din galeria poeților anilor ’30, antologatorul îi scoate la rampă doar pe câțiva: Olga Vrabie, Nicolai Costenco, Magda Isanos, George Meniuc și – curios – pe Bogdan Istru. Trecem peste literatura sovietică („numai un deconstructivist cu umor s‑ar mai putea plimba prin această « pădure de simboluri » sinistre”), peste poezia șaizecistă, de unde privește de la înălțimea spiritului modelator Grigore Vieru, dar și peste euforicii „întru metaforă” șaptezeciști, pentru a ajunge la alte comentarii concrete pe texte. Deliciul îl face Cina irodică a lui Eugen Cioclea – un text „definitoriu pentru momentul constituirii identității lirice a optzecismului basarabean” și Înălțarea lui Emilian Galaicu‑Păun. Aici, comentariul antologatorului alternează în mod complementar cu cel al autorului E.G. Păun, care și‑a autocomentat poemul într‑un număr al revistei Semn. Împreună – poetul și criticul – urmăresc drumul „de la pre‑text la viziune” și modul subtil în care creativitatea se distilează și se esențializează în artă.
Segmentul douămiist, tratat expeditiv, îi scoate în față pe Iulian Fruntașu, Mitoș Micleușanu, Mihail Vakulovski și Alexandru Vakulovski. După ei, vin ceilalți, înrudiți în „crisparea și degajarea (tot mai studiată, cu timpul) cu care arată că și‑ar livra « poveștile » de viață (periferică, stoarsă de orice speranță) și de moarte (lipsită de orice patetism al clipei). Condiția junelui marginal (elev, student, salahor, ștrengar, angajat sau funcționar mărunt etc.) și atitudinea programatic anticalofilă sunt mărcile distincte ale acestei poezii extrem de interesată de captarea în discurs a unei trăiri cel mai ades confecționate dintr‑un aliaj de autenticitate și bizarerie fantezistă, de oralitate gureșă și gust plebeu, alunecând (cam des) în trivial și penibil.”. Nu ader la toate preferințele și alegerile lui Nicolae Leahu, dar întreaga orchestrație, cu notele ei ludico‑ironice și acordurile ei critice, desfășurate în volute stilistice spectaculoase, ține de arta înaltă.
Privită în ansamblu, poezia românească din Basarabia, așa cum este prezentată și analizată de Nicolae Leahu, reprezintă un document de mentalitate artistică și spirit vizionar, căruia confruntarea cu timpul și istoria i‑au dat configurații particulare, de o perpetuă și variabilă tensiune creatoare.
