Ceea ce‑mi place în poezia Silviei Caloianu este impresia generală de echilibru, care vine din buna dozare a diverselor efecte lirice, din care nu lipsesc cele exuberante, acute. Această agilitate arhitectonică e marca unei poete mature, care‑și calculează atent mecanismele scriiturii. Cadrul poeziei e proiectat din mijloace minimaliste, ieșirea din contur o asigură modul imprevizibil în care se distribuie accentele și se mută piesele din jocul viziunii. Glisările de sonorități și imagini sunt firești și executate cu grație. Nu întâmplător, poeta își întitulase unul dintre volumele de poezie – Narcotango – o odă postmodernă adusă poemului în ritm de tango, respirând eleganță și vitalitate.
Noul ei volum, Ca o sultană deghizată (Prut, 2021), păstrează poetica viziunii în același spațiu ușor hipnotic de irealitate, anunțat într‑o ars poetica din poezie corectă politic. „există lucruri care nu se spun într‑o poezie/ care se tac se râd se plâng se uită/ sau din care se face o pulbere imaginară pentru o pipă/ imaginară/ și se trage/ adânc/ în piept/ se prizează/ în doi sau de unul singur/ de una singură/ de unii singuri”. Poezia vine în continuarea motto‑ului din Eugen Ionescu „Poezia nu există. Îmi pare rău, fiindcă e frumoasă”. Ceea ce încearcă și de cele mai multe ori reușește Silvia Caloianu e să identifice printre lucruri „pulberea imaginară” a poeziei „care nu există”, dar e frumoasă.
Începând cu titlul – ca o sultană deghizată – suntem avertizați de planuri poetice paralele, ca o zidire „între mine și mine”, chiar dacă „până la urmă orice zid cade”. Unul dintre cele mai impactante efecte ale acestei poezii vine din jocul subtil al contrariilor. Realitatea este percepută ca simultaneități de situații și stări, care interacționează năvalnic. Fibra meditativă a poeziei derivă din preocuparea pentru legitățile acestor (i)rațiuni care compun lumea. Difuză și hibridă nu e doar realitatea, ci și ființa eului, în care se suprapun straturi de percepții, de amintiri și senzații, alcătuind o multitudine flotantă de identități. Personajul poeziei își surprinde stările disjunctive „poate am și nu am liniște/ poate am și nu am împăcare” sau „nu eram nici tristă nici fericită poate numai un pic/ intrigată” pe fundalul unei realități în disoluție.
Concentrată asupra propriei interiorități, femeia din poezia Silviei Caloianu își prezervă singurătatea și autonomia, refuză să‑și expună/livreze identitatea în lume. Preferă să observe, nu să fie ea cea observată: „eu doar mă bucur că nimeni nu se uită lung la mine/ nu îmi spune că mă știe de undeva/ nu încearcă să mă flateze nu debitează ipocrizii/ nu îmi caută cusururi nu îmi face poze haioase/ nu mă trage de mânecă să cumpăr ce vinde/ nu mă compătimește/ nu îmi spune vai ce te‑ai schimbat/ sau ce mult semeni cu cea pe care o știu/ din copilărie”. Eul liric își rămâne suficient sieși, conștient că falsitatea e în afară, nu în „deghizările ei”: „se întâmplă să ies ca o sultană într‑o lume deghizată”. Această sensibilitate hipertrofiată are un centru director – moralitatea, adică setul de principii morale, care guvernează structura eului liric și voința lui de a rămâne autentic în orice condiții. Personajului poeziei îi este suficientă propria lume interioară, care e prea plină, viața din ea e prea intensă. „pe mine/ de mine/ salvează‑mă” e refrenul femeii din poem, care strânge „în pumn până la durere un cub de gheață”.
În această logică a amestecului, a suprapunerilor, cadrul poeziei devine ușor difuz, hipnotic, alternând amintirea cu reflecția și observația directă, cu prospețimea senzorialității. Fărâme de existență, crâmpeie de biografie aduc o dimensiune a concretului senzorial‑emoțional în poezie. Notațiile de jurnal instaurează confesiunea. Ușor ironic, nițel cinic, personajul din poezia Silviei Caloianu are „sânge cotropitor în vene”. Iar amintirile acestuia au miros de „izmă”. Coordonatele confesiv‑biografice transferă trecutul în planul prezentului. Figura evocată cu discretă emoție este mama, care are și un rol de centru unificator. „tatăl ei ucraineanul despre care se spunea că are cal/ precum noi spunem acum despre unii că au porsche/ s‑a îmbătat și i‑a pierdut adeverința de naștere/ era război și bunica îi zicea să țină bine minte/ că o cheamă elena și s‑a născut într‑o dimineață de paști/ când lumea se întorcea de la sfințit pasca”. Invocarea mamei echivalează cu un gest de trezire a candorii, de revenire la inocență. Cireșele pământului conturează o glisare subtilă de la reverie la luciditate, având‑o actant pe mama care‑și îmbie fiica cu cireșe de vară, râzând „ca un clopoțel de trezit copilăria”. Mama trezește amintiri prețioase, reînvie gesturile simple și bucuriile nevinovate ale copilăriei. Starea de abandon în reveria copilăriei este alternată de o alta, de amară luciditate: „mamă ce bune sunt cireșele pământului nu te grăbi să îmi aduci din grădina raiului” .
Poeta reușește să dea tensiune poeziei prin imagini aleatorii, alăturări de incompatibilități și de observații razante. În ansamblu, din acestea se desprind o stare și o atmosferă de crepuscul, de tandră tristețe. Privirea se înseninează în cadrul naturii, în ropotul ploii eul liric evită spleen‑ul simbolist, viziunea se aureolează de candoare „plouă și liliacul alb tresare abia sesizabil/ se face lebădă/ și cântă”. Femeia din poezia Silviei Caloianu e multiplicată în mai multe vârste și chipuri: al fetiței din copilăria sa, al adolescentei efervescente, al femeii derutate de trecerea timpului. Toate ipostazele coabitează în structura ei umană, vocile lor se împletesc insesizabil. Uneori vocea femeii mature, cu care timpul și‑a pierdut orice răbdare, răbufnește revoltată în fața timpului‑inculpat. „nici timpul nu mai e ce a fost sau cel puțin relația mea cu el e total diferită/ supremația sa mă scoate uneori de pe fix/ eu înțeleg că dintre noi doi numai eu îmbătrânesc/ dar nici chiar așa/ îmi vine să îl prind în piuneze de pereți/ să mă uit în ochii săi fumurii/ ca o psihopată/ să îi zic/ stai aici până termin de făcut asta și asta/ deci nu vă mirați că inclusiv poezia de față/ a luat sfârșit înainte să înceapă” (de înculpatul cu ochi fumurii).
„Deghizările” sultanei reprezintă și exercițiul de căutare a unor borne de stabilitate de către ființa care nu încetează să problematizeze, să se autochestioneze. Voința de identitate într‑o lume – ea însăși deghizată – creează și întreține tensiunea cărții. Sensibilitatea eului prinde contururi variabile de nostalgie, reflexivitate, exuberanță – în funcție de identitățile flotante din personalitatea sa. Eu nu mai număr lumânările de pe tort e poezia care conciliază aceste identități, dar, mai ales, aduce împăcarea în relația dilematică cu timpul. Timpul își arată, în sfârșit, blândețea, oferind „diminețile ca pe un tort cu lumânări”. Când realizezi că „nemăsurabil/ optimismul plămânilor/ și timpul moare în punctul său zero spuneau mayașii” – doar perspectiva rămâne să recompună lumea!
