Pompes funèbres

Ca de fiecare dată când trebuie să vorbesc despre un autor mai puţin cunoscut de către publicul larg, ezit şi acum între entuziasmul de a împărtăşi ceea ce pentru mine a reprezentat o adevărată descoperire culturală şi teama (cel mai probabil nefondantă) că autorul respectiv riscă să fie vulgarizat şi astfel să-şi piardă o parte semnificativă din conţinut. Iar Jean Genet e predispus, într-o mai mare măsură decât alţi scriitori, la a fi greşit înţeles. Dacă teatrul său e mai cunoscut şi există traduceri, dintre romane nu ştiu să fi fost tradus în limba română decât Journal du voleur (Jurnalul unui hoţ), deci nu cel despre care voiam să scriu.

Înainte de a trece la subiectul propriu-zis, și anume romanul într-o oarecare măsură autobiografic Pompes funèbres, câteva date despre autor: Genet a crescut într-un orfelinat din Paris, după care a petrecut câţiva ani hoinărind prin Europa alături de cerşetori şi de infractori; el însuşi a fost de mai multe ori arestat, iar romanele sale descriu tocmai această existenţă în afara legii, în mod radical liberă, sub semnul fascinaţiei răului şi unei estetici a mizeriei. Genet a scris Pompes funèbres la moartea tânărului său amant, numit tot Jean. Acţiunea se petrece în Parisul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi prezintă, mai degrabă, o succesiune mentală de scene reale şi fictive decât o serie cronologică de evenimente. În centrul romanului se află înmormântarea lui Jean D., însă aceasta devine un punct de plecare pentru o înlănţuire de alte imagini şi personaje, materie adunată de autor de-a lungul timpului, şi mai ales în anii de război. Tema funerară îl preocupase dinainte pe Genet, iar evenimentul în jurul căruia se construieşte romanul nu e decât pretextul perfect pentru a o materializa: „E tulburător cum o temă macabră mi s-a oferit acum mult timp, ca să o tratez astăzi şi să o înglobez fără voia mea într-un text menit să descompună raza luminoasă, făcută mai ales din iubire şi durere, pe care o proiectează inima mea dezolată”, mărturiseşte naratorul în primele pagini ale romanului.

Scenele întrerupte de monolog ilustrează relaţia homosexuală a naratorului cu tânărul Jean D., evenimente din preajma înmormântării, dar şi întâmplări ale căror protagonişti sunt soldaţii germani din Parisul ocupat de nazişti. Stilul în care acestea sunt prezentate pare să creeze dinadins o reacţie de respingere din partea cititorului: e vorba de descrieri crude ale homosexualităţii şi de exprimarea deschisă a unei admiraţii de natură estetică faţă de nazism, regim politic în care, după Genet, răul şi crima iau locul legii. Cu toate acestea, stilul său are forţa de a fascina, de a-l atrage pe cititor chiar de partea a ceea ce, în mod cotidian şi rezonabil, dispreţuieşte – în aceasta constă subversivitatea scriiturii lui Genet.

Cu toate acestea, adevăratul motiv pentru care Pompes funèbres merită citit, nu e nici abordarea unor subiecte-limită, prin ele însele derutante, nici conţinutul narativ eterogen la care se pare că nici autorul nu ţine în mod absolut: „A scrie înseamnă a alege unul din zece materiale care vă sunt propuse. Mă întreb de ce am acceptat să fixez în cuvinte un anume fapt mai degrabă decât altul de o egală importanţă.” Impresionantă în această carte, precum şi în alte romane ale lui Genet, e fineţea limbajului, sau mai exact contrastul dintre limba franceză impecabilă şi imaginile, uneori chiar cuvintele „murdare” folosite, ce ţin de o dimensiune a existenţei aparent diametral opusă. Acest contrast mă face să mă gândesc la un alt autor francez, ale cărui cărţi au fost o perioadă închise în „infernul” bibliotecilor: Marchizul de Sade, alt maestru al frazelor frumoase, construite să redea imagini tulburătoare.

Pentru romanul Pompes funèbres nu pare să existe încă o traducere în limba română, ceea ce e într-adevăr o pierdere pentru cititorii necunoscători ai limbii franceze. Concomitent, am impresia că o astfel de traducere ar fi aproape imposibilă, din moment ce limbajul rămâne un element central în proza lui Genet, iar tocmai estetica frazei e cea care ar trebui transpusă într-o altă limbă – deşi aproape imposibilă, e traducerea pe care mi-aş dori cel mai mult să o încerc, atunci când mă voi simţi capabilă să o fac.

Foto copertă: https://www.imdb.com/name/nm0312792/mediaviewer/rm4099293440 .

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Supportscreen tag