Povestea tragică a românilor sub comunism și după

Recenta apariție Humanitas îngrijită de Ioana Bentoiu – soprană cu o frumoasă carieră, profesoară de canto la Lausanne încă din anii ’80, doctor în muzică și autor de carte – surprinde societatea muzicienilor și categoria largă de intelectuali. Nu se cunoștea preocuparea lui Pascal Bentoiu pentru istorie și comentariu politic. Imaginea sa în lumea muzicii, și nu numai, se sprijină pe dubla valență a personalității. S‑a impus cu o operă componistică și muzicologică substanțială, cunoscută, influentă. Treptat, s‑a relevat și forța morală de excepție, individualitatea artistică de mare calibru care nu a cedat presiunii politice, în condițiile în care omul a fost adânc lovit de schimbarea regimului din România după 1944. S‑a numărat printre extrem de puținii compozitori români care nu au scris lucrări patriotice și omagiale. Mai mult, după 1971 și‑a amputat cel mai bogat filon al talentului muzical, de creator de operă, efect al cenzurii subiectelor și libretelor – în situația în care ultima sa creație de gen, opera Hamlet, s‑a bucurat de mare succes european și românesc. A continuat să scrie doar muzică pură, să rămână în afara oricărei intruziuni ideologice.

Deși cultura, capacitatea intelectuală excepțională au fost remarcate în scrierile sale muzicologice, în complexitatea și măiestria numeroaselor creații simfonice, zona de interes extra‑artistic a rămas în umbră, fiind schițată abia de Annie Bentoiu în deja celebra carte de memorii Timpul ce ni s‑a dat (prima ediție, 2006). Ca fiu al unui avocat și ministru din perioada interbelică (Aurelian Bentoiu, absolvent al școlii de ofițeri, al facultăților de drept și filosofie), Pascal Bentoiu a avut un mediu stimulator în dezvoltarea interesului atât pentru cultura scrisă, cât și pentru cauzalitatea evenimentelor social‑politice, adolescența sa petrecându‑se în ambianța frecventelor dezbateri asupra problemelor României din timpul celui de‑Al Doilea Război Mondial și al stalinizării. Nu întâmplător, după bacalaureat s‑a înscris la drept, dar a abandonat după doi ani din cauza politizării materiilor de învățământ. Deși după arestarea tatălui în 1948 (decedat la Jilava în 1962), odată cu schimbarea violentă a regimului, a fost imposibil să se exprime public, preocuparea de a înțelege și înregistra episoadele evoluției societății românești s‑a materializat într‑un jurnal menținut ani la rând (însemnări la care face trimitere soția sa în memoriile amintite).

O istorie trăită. Scrisori pentru Ioana dezvăluie (pentru prima dată) această preocupare asiduă a intelectualului Pascal Bentoiu de a relata în detaliu, de a analiza temeinic și competent evoluția social‑politică a timpului trăit – începând cu anii ’30 până după evenimentele din 1989.

Deși adresate fiicei sale, cele patru texte scrise între 1994‑2004 nu constituie un volum clasic de literatură epistolară, latura obiectivă a examinării și explicării primează în fața informațiilor biografice, a reacțiilor personale, ironice sau pătimașe, ce colorează relatarea. Însă mărturia personală amplifică dramatismul ideii centrale: „esențială rămâne sfârtecarea și anihilarea ființei neamului românesc.” (p.160). Este o afirmație gravă ce rezumă efectul tuturor actelor despotice (imorale, distructive, deformatoare) ale puterii asupra populației majoritare, începând cu instalarea dramatică a comunismului sovietic, încheind cu montarea „capitalismului sălbatic” într‑un mod la fel de abuziv. Chiar dacă la ora actuală beneficiem de multe lucrări științifice sau literar‑memorialistice, textele lui Bentoiu aduc nuanțe particulare prin glisarea de la fapte la trăirea lor. „S‑ar cuveni întreprins cândva un studiu asupra prefacerilor ce pot surveni în psihicul unui popor supus o jumătate de veac comunismului, adică unui sistem căruia corupția îi este consubstanțială, iar ura (ațâțată tot timpul, fie împotriva capitaliștilor și imperialiștilor, fie mai cu seamă împotriva dușmanului de clasă) constituie partea cea mai concretă a ideologiei. Poate singura parte concretă, restul fiind utopie și falsificare grosolană. (…) Numai cei foarte zdraveni la minte și solid fundamentați pe planul moral rezistă mutilării interioare. Se pare că ei au fost o minoritate.” (p.164).

Citind relatările, argumentele lui Pascal Bentoiu, conștientizezi o dată în plus determinismul istoric, legătura dintre momente aparent disjuncte, complicata istorie a românilor. Dacă ar fi să desenez nodurile derulării timpului, aș începe din două puncte diferite, unul extern, tratatul de neagresiune dintre Germania și URSS (august, 1939), celălalt intern, ascensiunea vehementă a mișcării legionare – ambele conducând la pierderea regiunilor cunoscute (Basarabia, Bucovina de Nord, Cadrilaterul, o largă secțiune din Ardeal) în 1940 și la alunecarea în sfera de influență germană, nazistă. Direct legată, participarea armatei române alături de nemți la cucerirea teritoriilor sovietice de dincolo de Nistru, nemaivorbind de guvernarea temporară a Transnistriei, a constituit o „nebunie și tristă, și goală. Și, în bună măsură, premisă a nenorocirilor noastre de mai târziu.” (p.34). Astfel, violența, samavolnicia instalării puterii sovietice începând din 1944 este privită în plus ca un efect al deciziilor greșite anterioare („Inepții istorice care aveau să ne coste foarte mult”).

Pascal Bentoiu formulează convingător, expresiv rechizitoriul comunismului începând cu anii 1948‑1953, „cea mai neagră perioadă din istoria frământată a românilor”, detaliat descrisă și în volumul soției sale, dar aici, concentrat, dur. Sunt luminate alte trăsături generale cu efect mutilant: „imbecilizarea globală a populației, de la vârste mici până la universitate prin politizarea masivă a învățământului”; „selecția inversă (cu cât postul este mai înalt, cu atât cauți unul mai imbecil, mai crud, mai corupt, mai pervers, eliminând cu grijă pe oricine ar avea ceva demnitate ori păreri proprii)”; „instituirea controlului tot mai ferm asupra vieții fiecăruia prin serviciile de cadre, informatori (…), fișare și urmărire a tuturor (…), delațiunea generalizată (…) Rezultat firesc: instituirea unei autocenzuri tot mai drastice cu efecte ce se pot bănui asupra dezvoltării (de fapt, degradării) ființei umane.” (p.134‑136). Rezultatele s‑au văzut la schimbarea din 1990, când reflexele totalitarismului, ale manipulării asimilate anterior au condus România către o direcție profund dezamăgitoare pentru Pascal Bentoiu. Mai mult ca sigur, acesta a fost motivul demisiei sale din poziția de Președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, ales de breaslă în 1989, poziție favorabilă pentru înfăptuiri esențiale timp de aproape trei ani.

Spre deosebire de autori care au analizat în principal efectul ideologiei totalitare asupra culturii și artei, Pascal Bentoiu a scos în prim‑plan aspectele economiei, de interes concret, primordial. Sunt observații demne de atenție. După „crearea celei mai mari prosperități economice din istoria țării” (p.23) în timpul domniei lui Carol al II‑lea, prelungită în perioada războiului („abundență incredibilă”), în „septembrie 1944 a început jefuirea” (p.59) prin datoriile de război calculate la valoarea anului 1938, achiziționarea mărfurilor de către trupele sovietice instalate, pe baza unor „bonuri emise de ei”, înființarea Savromurilor, intreprinderi mixte „care au pompat și măduva din averea țării.” (p.60). Adăugând efectele reformei monetare, a naționalizării și instituirii economiei de stat, putem explica sărăcia generală a populației românești până la începutul anilor 1960, cu replici dure peste timp. În aceeași manieră sistematică, argumentată, autorul analizează reîmproprietărirea de după 1990, prin „transformarea puterii politice în putere economică” și „luarea în posesie cu acte aparent legale a bunurilor țării”, ce a dus la „o polarizare marcată, unii sărăcind continuu și iremediabil, alții îmbogățindu‑se… de‑a dreptul scandalos”. Chiar dacă în cei aproape 30 de ani trecuți de la ultima scrisoare a lui Pascal Bentoiu, situația s‑a mai echilibrat economic, valurile de emigrație a românilor în căutarea unui loc de muncă, a unei vieți mai bune i‑ar fi oferit noi argumente în judecarea drastică a prefacerilor postdecembriste. „Cu toată dorința mea fierbinte, nu văd – pentru viitorul previzibil – licărind prea multă speranță. Aceasta referindu‑mă la destinul nostru colectiv, istoric. Rămân totuși soluțiile individuale. Regăsirea de către fiecare a adevărului său și reacordarea acestuia la unele idei generoase și fertile nu este deloc imposibilă” (p. 173). Rămâne o soluție salvatoare!

Pascal Bentoiu a avut o viață demnă, fiind consecvent unui ideal. Dacă în perioada comunistă, muzicianul și‑a identificat misiunea în rezistență și sacrificiu, în efortul intens de a crea, de a se afirma ca liber profesionist într‑o societate de angajați supuși puterii politice, după 1990 a ales să se dedice recuperărilor. A finalizat și orchestrat creații enesciene rămase în manuscris (Simfoniile a IV‑a și a V‑a, Poemul simfonic „Isis”), a publicat scrierile tatălui său (Zări și zodii. Poezii din închisoare, 2001), memoriile basului Nicolae Secăreanu (Din viața mea de artist, 2003), personalitate providențială la începutul carierei compozitorului, nu în ultimul rând, a deslușit istoria trăită pentru fiica sa, Ioana. Neintenționat, pentru cei care îl citim acum. Deloc întâmplător, voi încheia citând cuvintele de gratitudine ale Ioanei Bentoiu din prefață: „Îți mulțumesc că ai știut să nu uiți și că m‑ai făcut să înțeleg, amănunțit și colorat, în ce fel prezentul nu poate fi o surpriză dacă acceptăm să privim trecutul cu ochii larg deschiși”.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Cultură
George Stănica

Caracterul intangibil al libertății

Matei Vișniec, Domnul K eliberat/Mr K Released. Roman tradus din limba română în limba engleză de Jozefina Komporaly și publicat de Seagull Books. Recenzia romanului

Cultură
Mihai Buzea

Împrumutul care nu mai poate fi restituit

Iertați‑mă pentru acest titlu de articol! Dacă era după mine, nu‑l scriam niciodată. Dar alternativa ar fi fost „Misterul morții din Strada Lungă sau Cum

Print
Gabriela Vieru

Un Houellebecq mai tandru

Anéantir, tradus la noi cu titlul Anihilare de Daniel Nicolescu la Humanitas Fiction, e cel de‑al optulea roman al lui Michel Houellebecq și, dacă ar

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *