Povești din sat. Nioka

 

În clasă, liniște deplină. De dincolo de ușă, ai fi crezut că nu e nimeni. Poți să auzi musca zumzăind în zborul ei. În bănci, toți elevii o așteaptă pe doamna învățătoare, în liniște.

– Ce surpriză, copii! Oare… e ceea ce eu bănuiesc?, întreabă doamna învățătoare.

– Da, doamna învățătoare, ne mai citiți povestea cu Nioka? Vă rugăăăm…

Doamna învățătoare începe să citească. Nu e prima oară când elevii o ascultă. E povestea fetiței cu pielea neagră, care trăia pe plantații, acolo unde tatăl și frații ei munceau ca sclavi și unde tatăl ei cade istovit, de pe picioare. Este biciuit cu cruzime, de către paznici și moare, apoi. Din acest motiv, frații ei fug în jungla din apropiere și se ascund acolo, alături de animalele sălbatice. Sunt căutați de către stăpânii plantațiilor, care vin pe neașteptate și acasă, acolo unde Nioka locuia singură. Amenințată să divulge locul și ascunzătoarea, Nioka îi atrage pe aceștia în capcană, ducându-i exact la culcușul leoaicei. Erau oameni răi, care purtau cu ei biciuri plumbuite, pentru a lovi cu ele în sclavii de pe plantații.

Ascultând finalul povestirii, ochii copiilor încep să strălucească. Trăiau emoție, bucurie și admirație pentru Nioka. Trăiau milă pentru scavii exploatați de către stăpânii lor. Vedeau biciurile plumbuite în vârf… Vedeau leoaica pedepsindu-i…

– Vă place, copii, povestea?

– Da, doamnă! Stiți că și la noi, la grădiniță, este o fetiță cu pielea ciocolatie, cu părul creț… Seamănă bine cu Nioka din poveste, dar o cheamă altfel… Nu știu… E venită de puțin timp în sat.

– Da, copii, fetița aceea e rudă cu mine. Seamănă doar la chip cu Nioka. O cheamă Adriana și a sosit dintr-un foarte mare oraș din America, acolo unde părinții ei – tatăl, de culoare – au un serviciu foarte bun, pentru că sunt oameni învățați, amândoi.

– Și, vor locui aici, doamna învățătoare? O văd că merge la grădiniță.

– Da, va locui aici, pe o perioadă de doi ani, după care se vor întoarce în America. Doar că, în acest răstimp, Adriana va învăța cât mai multe despre viața în România, la sat. Cu toate ale ei… Va învăța limba română și va lua cu ea amintiri… Am aici povestea ei. Vreți să o ascultați? Să-mi spuneți, apoi, care v-a plăcut mai mult. Povestea Niokăi sau cea a Adrianei?

– Daaa, vă rugăm!

Adriana, mama și bunica ei au venit cu avionul, de departe, de peste mări și țări, de acolo unde continentul se cheamă America. Doresc să locuiască aici un timp, în casa modernă și elegantă, din capătul satului. E casa bunicilor ei.

A doua zi, mi-au făcut o vizită. Era pe înserate, când au sosit. Când poarta s-a deschis larg, în brațele mele a sărit Adriana, m-a cuprins de după gât, ca și cum m-ar fi cunoscut de o viață. O căldură și o dragălășenie, ce-ar fi trecut peste orice barieră, dacă aceasta ar fi existat. 

Am strâns-o la piept, simțindu-i cârlionții moi și buzele lipite de obrazul meu. Nu, ea nu se ferea de îmbrățișări, ca alți copii și nici nu scâncea. Le căuta. Era lipici pe suflet, mereu proaspăt și de neînlocuit. Era ca o bomboană pe care o mănânci și apoi vrei să-i mai simți gustul încă multă vreme!

Era felul ei natural de a fi. La cei nici trei ani, ajunsese într-o lume nouă, unde numele copiilor sună altfel, unde casele le cunoștea după numele copilului care locuia în ea, unde pășea prin iarba udă, dimineața, la prima oră, desculță; o lume în care nu-i era frică de nimic. De la insecte la animale, toate îi erau prietene.

– Desculță, doamna? Nu se temea să nu o muște furnicile?

– Nuuuu! Le prindea cu mâna, le zicea Funica, uda florile și pomii cu furtunul, singură, saluta și fugărea găinile din curtea vecinei.

– Le saluta?

– Da, își exersa vorbirea în altă limbă decât cea pe care o auzise în America. Nu-i era frică de porci, de câini sau de pisici. De nimic! De dimineața, îi chema la gard pe cei doi copii din vecini, de care s-a atașat din prima clipă și cu care mergea la grădiniță. Era un fel de a se proteja reciproc. Acolo a găsit-o pe prietena ei săracă și căreia îi ducea al doilea sandvici, făcut de bunica. Iar, aceasta o răsplătea cu atâta dragoste pe Adriana…

Grădinița devenise pentru ea un rai, în care o asculta ochi și urechi pe doamna educatoare, pe care a iubit-o din prima clipă. La orice întrebare pe care aceasta o punea, dorea să răspundă doar ea, pierzând trecerea vremii, între salutul de dimineață și despărțirea de la amiază, într-o lume în care nu-i plăceau absențele, dar nici vacanțele.

Iar, doamna educatoare era pentru Adriana madame Gazelle, personajul din desenele ei. I-a trebuit aproape o lună să i se adreseze altfel decât „Sărut-mâna, madame Gazelle! Vă iubesc!”

La sosirea acasă, își deșerta bucuria, recitând ca într-o poezie, numele tuturor colegilor ei de grupă, dar și al doamnei educatoare. Încheia totul cu „Vă iubesc!”

– Știe deja așa multe cuvinte, doamna învățătoare?

– Le-a învățat repede, a învățat multe de pe iPad-ul de jucărie cu desene animate sau din cântecelele pentru copii, de la TV. A învățat să-și trateze musafirii – copii cu cereale și lăptic sau cedând din jucăriile proprii. A învățat de pe laptop planetele, dar a învățat și să iubească animalele, îngrijindu-se de ele și de prietenia lor.

Cine, dintre vecini, nu l-a auzit pe măgărușul Donky făcând gălăgie mare când o vede pe fetiță, dimineața, alergând desculță spre el, prin iarbă? Nu există bucurie mai mare! Iar ea îi duce pâine pe care i-o dă vârându-și mâna, fără frică, în gura lui. Adriana nu se teme! Nu, îi strigă pe toți, de la balcon. Cu toții o iubesc.

Ea e Nioka a lor. Cu sufletul mai alb și mai curat decât zăpada, purtat cu încredere de ea. Ce-și dorește cel mai mult este să vorbească cu tatăl ei, prin telefon, chiar dacă la început îl refuză… E un fel de a-l pedepsi, că e prea departe… Dar, se bucură des de sosirea lui la aeroport, acolo unde i se pare că ușile nu se mai deschid. Îl caută, fără să respire. Și ușile se deschid, într-un final. Ca și sufletele și brațele celor ce au aplaudat-o atunci, în curtea școlii, la serbarea de început de an. Da, atunci când Adriana sări din brațele bunicii, intră în rândul întâi al dansatorilor din formația de dans modern, imită, cântă, și trăi muzica și bucuria momentului, ca și când ar fi participat la toate repetițiile. A fost primul moment și cel care a contat, cel care a făcut-o cunoscută între copiii satului, care au aplaudat-o, din toată inima. Acolo era curajul Niokăi, era fericirea Adrianei, era dorința ei de a participa.

Dar, era și bucuria oricui de a o avea ca pe o bomboană dulce, cu gust nou, prețuită și în vitrină, dar și la masă, lângă tine.

– Ați înțeles, copii?, întreabă doamna învățătoare. Acum, vă rog să-mi spuneți, pe care dintre cele două fetițe le iubiți mai mult?

– Pe Nioka, în felul ei, doamna învățătoare, dar pe Adriana, cu muuult mai mult! O așteptăm să vină și pe la școală!

 

Sursă foto: www.unsplash.com

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *