Povestirile lui Hoffmann, de Jacques Offenbach, au adus în prim-plan nu doar producţia operei, cât şi Opera, în general.
Premiera, care a avut loc pe scena lirică bucureşteană, în data de 1 octombrie, a creat un adevărat val de reacţii, care a implicat toate culorile şi nuanţele. Ai putea crede chiar, citindu-le, că e o altă operă. Însă una total disonantă.
O zonă de nişă ajunge să implice categorii sociale şi culturale într-un timp extrem de scurt şi creează o adevărată avalanşă de păreri, de cele mai multe ori venind din partea acelora care nu au văzut premiera Operei Naţionale Bucureşti. Însă cu toții avem dreptul la opinie… Tocmai de aceea voi uza și eu de acest „drept”.
A venit TIMPUL să deschidem ochii, să ascuţim auzul şi să fim martorii sinceri ai evenimentelor care se succed în vieţile noastre. Indiferent că este vorba despre Operă, Teatru, Operetă, Musical, Artă plastică etc. sau (şi mai ales) viaţă privată. Să cântărim cu sufletul, să ne folosim de Cunoaştere şi să fim atenţi ce, unde, cum şi… DACĂ acesta este Adevărul. Aceste rânduri îndeamnă către trezire. Nu ne uităm la ştiri şi digerăm tot ceea ce ni se spune. Acum avem posibilitatea de a proba cele citite/auzite. Mai ales că scena lirică bucureşteană ne va „ostoi” iarăși setea de „Povestiri” şi în data de 27 octombrie a acestui an.
Veniţi şi vedeţi! Şi nu doar la Opera Naţională din Bucureşti. Mergeţi la spectacolele Teatrelor de Operă din Cluj, Timişoara, Iaşi, Constanţa, Craiova, Galaţi. Perspectiva se va lărgi şi veţi aprecia altfel Arta lirică.
Primele articole (mai degrabă, gânduri scrise în grabă şi cu mult venin) legate de premiera operei Povestirile lui Hoffmann prezintă cum să NU iubeşti acest gen muzical, cum să NU apreciezi artiştii de pe scenă, cum să NU aplauzi orchestra, cum să NU apreciezi ceea ce au reuşit să facă vocile superbe ale corului ONB, cum să NU ştii să dai un sens reuşitei sau nereuşitei viziunii unui regizor. Iar ura care se propagă faţă de acest gen are parte de un slancio nedorit şi peste cei care, probabil, se gândeau să meargă măcar o singură dată la operă şi au dat întâmplător peste opinii care îi întorc de pe Cale.
Povestirile lui Hoffmann de Jacques Offenbach – una dintre cele mai reprezentate opere franceze din lume – este premiera care a deschis anul I al celui de-al doilea centenar al ONB. Un titlu aşteptat, un titlu greu, un titlu care nu a mai fost în stagiunea ONB de câteva zeci de ani. O partitură dificilă atât pentru artiştii lirici, cât şi pentru cor sau orchestră. Împletirea comicului cu tragicul și fantasticul reprezintă o provocare continuă pentru cei care îşi asumă regia şi scenografia acestei creaţii.
Povestirile, între blestem și lumină
În aceste zile, gândul m-a purtat către următoarea „regie”: nu doar opera Macbeth este plină de blesteme, ci şi această partitură. În ce fel (şi nu mă refer la modalitatea în care este trunchiat un adevăr artistic)? De la bun început a fost vitregită de prezenţa compozitorului la premieră, Offenbach murind cu un an înainte, în perioada în care Povestirile erau în repetiţii la Opéra-Comique și exista doar cu versiunea pentru voci şi pian. Aceasta era singura variantă terminată, rămânând orchestrate de către compozitor doar Prologul şi actul I.
„Blestemul” continuă: o parte consistentă a operei a fost tăiată încă înainte de a avea loc premiera, pe motiv că este prea lungă. Altcineva a trebuit să se ocupe de orchestraţie şi recitative, mai precis Ernest Guiraud, care a făcut acelaşi lucru şi pentru opera Carmen, de Georges Bizet. Iar „blestemele”, metaforic vorbind, există şi în ziua de astăzi. Partitura fost prelucrată de mai multe ori, în funcţie de versiune se schimbă cursivitatea iniţială a libretului, a ordinii actelor propusă de Jacques Offenbach şi Jules Barbier, de asemenea modificarea distribuţiei: cele trei roluri – Olympia, Antonia și Giulietta – sunt de fapt trei laturi ale cântăreței Stella, iar autorii şi-au imaginat (dacă tot este operă fantastică) ca toate cele trei roluri să fie interpretate de o singură artistă. În general, vedem producţii în care fiecare rol este dedicat unei alte voci. Ceea ce susține şi viziunea actualei premiere ONB: Olympia – Mădălina Barbu (invitată), Antonia – Alla Vasilevitsky (invitată din Israel), Giulietta – Oana Andra (premiera din 1 octombrie).
Doar trei soprane din România au interpretat într-o singură punere în scenă toate cele trei roluri, conform detaliului important de mai sus: Virginia Zeani, Elena Moşuc, Cristina Păsăroiu.
Povestirile continuă pe acelaşi ton şi pentru cele trei roluri malefice: Lindorf, Coppélius, dr. Miracle, care au fost interpretate de basul Iustinian Zetea.
Să nu uităm de Dapertutto. Un nume, un cuvânt care trebuie să ne facă atenţi: dappertutto, în limba italiană, înseamnă „peste tot”. Este posibil ca acest personaj, Dapertutto (în regia lui Matteo Mazzoni), să îşi fi anunţat prezenţa încă din primul act prin Ochiul proiectat pe un balon şi căruia nu îi scapă nimic. Repet, este posibil. Însă în cazul nostru, peste tot ne aşteaptă diverse opinii, dar cel mai bine este să le cântărim. Revenind la rol, Dapertutto a fost interpretat de bas-baritonul Cătălin Ţoropoc. Un aspect important: acesta fost un moment muzical adăugat, care nu a fost compus de Offenbach.
Premiera a avut parte de o distribuţie bine aleasă, cu majoritatea numelor „din casă” şi continui cu:
– Nicklausse – Mihaela Işpan
– Schlémil – Daniel Filipescu
– Spalanzani – Liviu Indricău
– La voix de la mère – Sorana Negrea
– Andres / Cochenille – Andrei Lazăr
– Hoffmann – Daniel Magdal: „Este un rol dificil. Şi din cauza căruia mulţi au rămas fără voce”, spunea tenorul în culise, după premieră.
(Deloc întâmplător am lăsat la finalul distribuţiei numele în jurul căruia se ţes povestirile fantastice. )
– Corul şi Orchestra Operei Naţionale Bucureşti; Dirijor – Ethan Schmeisser
Dacă aţi parcurs aceste rânduri este semn clar că vă place opera sau măcar aveţi curiozitatea unei alte viziuni asupra unui eveniment la care poate, deocamdată, nu aţi ajuns. Precum aţi observat, nu am fost darnică în detalii despre regie, costume (Roberta Fratini), a modului în care au cântat artiştii lirici, despre felul în care s-a auzit orchestra. Vă îndemn doar să mergeţi la Operă şi să aveţi propria părere. Despre Povestirile lui Hoffmann, de J. Offenbach – ONB.
Sigur că am opinii pertinente, în mod particular asupra vocilor. Poate cu alt prilej voi exprima într-o direcţie proprie şi acest gen de informaţii. Dar este bine de ştiut că, dincolo de cortină, artiştii sunt, în primul rând, Oameni. Cu probleme de viaţă, cu stări sufleteşti care mai de care, cu diferite momente care pot influenţa şi actul artistic. Uneori. Un lucru este cert: chiar dacă nu au o seară inspirată, cu siguranţă au dat tot ceea ce au avut mai bun. Aici nu este vorba doar despre artişti lirici, ci şi despre cor, instrumentişti, dirijori.
Un alt exemplu la care este bine să meditaţi: pentru patru ore de muzică, în care publicul vine să îşi hrănească sufletul, există ani de muncă şi… nu se opresc nicio clipă. Artiştii sunt într-o căutare continuă. Oricât de mult zâmbesc la final de spectacol, ei ŞTIU foarte bine unde nu a fost bine, unde le-a scăpat ceva, unde mai au de muncit. De multe ori, unii dintre ei nu pot dormi nopţile de după spectacole. Rememorează fiecare moment, cel puţin încă pe atâtea ore cât ţine un titlu în care au cântat. Spun din surse sigure. Şi mai pot spune (cel puţin încă) un lucru: cele mai largi zâmbete sunt pentru că au cântat foarte bine!
În loc de încheiere: orice instituţie de gen din România şi din lume, prin cei care o coordonează, încearcă prin fiecare producţie nouă să aducă un plus de Cunoaştere, o nouă perspectivă asupra unei partituri care a fost compusă cu sute de ani în urmă, o nouă sursă de inspiraţie şi de ce nu, un nou subiect de discutat despre cea mai completă formă de artă. Opera.
