Dacă desprinderea de douămiiști s-a realizat la aproximativ un deceniu de „punctul culminant” al fenomenului, cu ajutorul unor tineri poeți care la momentul respectiv nu mai rezonau cu acea violență stilistică (de care predecesorii lor aveau atâta nevoie) și care duceau lipsă de un context care să le permită o estetică a șocului, după încă zece ani, poezia românească pare pusă din nou în fața unei astfel de desprinderi generaționale. Noile coduri comportamentale și senzoriale, noile sensibilități, precum și preocupările „noii promoții” acaparează treptat peisajul literar românesc. De la sentimente și anxietăți create și revărsate în online, până la probleme de ordin mondial (ecologie, inegalități sociale, body shaming etc.), textele tinerilor poeți nu par să mai semene stilistic, tematic și nici formal cu cele ale predecesorilor lor. În acest sens, ancheta de față își propune să vadă în ce măsură post-postdouămiiștii (în lipsa unei terminologii proprii ce desemnează această nouă promoție) au fost influențați de predecesori, ce a însemnat poezia acelor ani pentru ei, când anume au avut contact cu ea, dar și modul în care noile voci se raportează (sau nu!) la acel tip de poetică.
Cum anume te-a marcat contactul cu poezia douămiistă și postdouămiistă și când s-a produs el?
Teona Galgoțiu: Până în clasa a zecea, când am văzut call-ul pentru rezidența de poezie în munți organizată de Subcapitol, contactul meu cu poezia contemporană românească era aproape zero (mă oprisem la Gellu Naum, pe care îl iubesc și acum). Mi se pare foarte ciudat că nu m-am interesat de ea, chiar dacă scriam constant, dar poate un motiv e că în generală am devenit mare cinefilă și îmi foloseam tot timpul pentru asta, să cotrobăi prin arhive și platforme de filme, să le văd, să citesc despre ele. Continuam să scriu, dar simțeam că e partea care îmi vine natural, pentru care nu trebuie să muncesc așa mult, în comparație cu filmul — un gând care clar venea din paralelismul meu față de lumea literară, considerând că universul meu poetic e foarte special și că e de ajuns să mă concentrez pe el (pe cât de penibil sună acum, pe atât de eliberator cred că era să nu am anxietatea contextului; dar, evident, e vorba de dozaj). Așadar, în mod amuzant, am intrat prima dată în contact mai degrabă cu post-postdouămiismul decât cu douămiismul — după Subcapitol și primele două lecturi (Epopeea participativă inițiată de Svetlana Cârstean și foarte rapid după, Institutul Blecher) am început să urmăresc cu ceva curiozitate și fascinație ce scriu persoanele de vârsta mea, brusc voiam să fac parte din asta, mă entuziasma că există oameni atrași de aceleași zone ca mine, pe care până atunci nu făcusem efortul să-i caut. Apoi, prin lecturi publice, Faceboo și antologii, am început să bâjbâi prin poezia celor mai mari. Zic „bâjbâi” pentru că mă simțeam late to the party, părea că liceenii care scriu se cunosc deja între ei de la concursuri literare, dar și cu poetele/poeții care fuseseră în jurii sau traineri – existau deja ierarhii, prietenii, dușmănii (nu chiar, mai degrabă miștouri). În plus, simțeam o nerăbdare mare, aveam mai mult chef să scriu și să mă împrietenesc decât să studiez poezia altor generații – acum mi se pare un comportament arogant și superficial, dar din nou, mi-e dor un pic de energia aia, cu care scrii mult și prost, dar aproape fiecare vers e revelator, înveți încontinuu.
Elena Boldor: Nu vreau să neg sau să ascund importanța poeziei douămiiste și postdoo pentru mine, însă nu cred că o realizez pe deplin nici eu. Cred mai degrabă că a reprezentat o bază de lectură și nu un reper pentru felul meu de a scrie pentru că nu am încercat să mă iau după ce scriau ceilalți. Am privit poezia lor din exterior și am admirat-o. Contactul cu poezia la modul serios a început undeva pe la începutul liceului când l-am cunoscut pe Tomi (Mihok Tamas). Îmi dăduse o grămadă de cărți și referințe, mai mult pentru poeții douămiiști așa. După un timp, am început să fiu mai independentă în lecturi și să citesc ce se mai publica pe la noi. Acum că zic asta îmi amintesc că îmi plăceau mult de tot Dmitri Miticov, Dan Sociu și T.S. Khasis și pot să zic că m-au marcat pe vremea aia, emoțional vorbind. Pe postdoo i-am cunoscut mai mult când am intrat la facultate și asta pentru că am avut ocazia să-i cunosc personal, mai ales la evenimente. Dincolo de chestii literare, apreciez mult legătura pe care o am cu unii din ei. E o plăcere să-i cunoști pe oamenii ăștia dincolo de eticheta de ,,poeți/scriitori”, să realizezi ce interese și pasiuni mișto au. Sunt f recunoscătoare că pot afla chestii noi, de la concepte filosofice la piese și inside-uri. Ce mă marchează pe mine e ceva la nivel personal, mă influențează ca persoană, și cred că asta e cu adevărat frumos.
Mircea Andrei Florea: 2013-14, eram clasa a unșpea în liceu. Diriga aflase că mă interesează poezia și îmi dădea cărți emblematice ale generației 2000, cărți pe care altfel nu aș fi pus mâna. Îmi spunea să imit stilul poemelor din fiecare volum, ca pe urmă să îmi dau seama cum să mă distanțez. Exercițiul îmi pare acum artificial, dar asta mai degrabă din cauză că eu pe atunci nu știam nici să scriu, nici să citesc bine poezie, eram în niște tripuri foarte clasiciste și regresive. În orice caz, cursul ăsta de creative writing informal pe care mi l-a făcut diriga mi-a aglomerat orizontul cu poezia douămiiștilor. De-asta poate și saturația mea a venit mai repede și mai brusc, poate, iarăși, mai artificial, am simțit cărți ca Instalația, Eschiva sau Umilirea Animalelor ca pe o gură de aer proaspăt. Cum am simțit și vocile alternative ale anilor 2000, i-am descoperit târziu pe Leac, Manasia sau Urmanov, pe Ruxandra Novac sau debutul lui Gabi Eftimie.
Lucian Brad: Măi, dar eu m-am apucat așa târziu de scris și de citit poezie, că totul s-a întâmplat pe fast forward: facultate, relații, prietenii adevărate, apoi eșuate, sute de lecturi și gândul că nu am timp să mă las marcat de aceste lecturi dacă nu mă ajută în ceea ce fac. Simt că am rămas din douămiism doar cu tehnicile narative ale lui Ianuș, cu tristețe pentru sensibilitatea dark și pentru deceniul în care s-a scris acea poezie. Cu postdouămiismul a fost mai plăcut, că am învățat să ascult muzică și să mă bucur de căldura câtorva născuți în anii ‚80 – ‚90. Cu toate astea, rămâne gândul că a mai rămas ceva de spus.
Elena Simion: Nu cred că am fost aproape de poezie cu adevărat până nu am ajuns la poezia douămiistă și postdouămiistă undeva în primul an de facultate. Avem nevoie de empatie, avem nevoie de curajul de a aborda subiecte cumva tabu, cumva prea supărătoare, cumva lucrurile pe care le vedem toți și le dăm sub preș. Am înțeles că împărțim toți anxietate și nedreptăți, am înțeles că nu sunt singură în asta și a venit ca o eliberare.
În ce fel te raportezi la poezia predecesorilor tăi de mai sus?
Teona Galgoțiu: Deși are mult sens ca întrebarea asta și termenii pe care îi tot menționăm să funcționeze prin convenția generalizării, îmi dau seama tot mai tare (fiind niște căutări destul de vehiculate în ultima vreme, și foarte bine că e așa) că n-am cum să vorbesc altfel decât specific pe fiecare „caz”. Clar poetele și poeții care scriau în anii 2000, de exemplu, au multe în comun tematic și stilistic pentru că trăiau în același spațiu geografic și politic, e inevitabil, se întâmplă în fiecare generație, dar sensibilitățile lor? Alegerile lor artistice și personale, care, în unele cazuri, s-au îmbinat? Nu pot să le pun sub o singură umbrelă, ba mai mult decât atât, unele nume și-ar găsi locul mai degrabă în generațiile de acum, și invers. Nu vreau ca răspunsul meu să sune expeditiv, dar adevărul e că mă raportez la poezia predecesoarelor și predecesorilor mei în toate felurile — de o parte mi-e scârbă&groază, alta mă inspiră și mă învață, alta mi-e indiferentă etc. Dar prima reacție menționată se întâmplă clar mult mai des (dacă nu exclusiv) față de nume din generația 2000 și de dinainte, având o raportare mai echilibrată față de cele de după.
Elena Boldor: După cum ziceam, le citesc poezia și o admir, dar nu pot să spun că mă inspiră în mod direct, cel puțin nu poezia douămiistă. La postdoo e o discuție f amplă și nici eu nu înțeleg fenomenul în întregime. Ce pot să spun e că-mi place mult Vlad Drăgoi și simt că tot new sincerity-ul pornește de la el. Poezii simple, ironice, superbe. Clar e un poet la care mă uit atentă, îl simt foarte pe filmul meu. Îl includ aici și pe Flo (Florentin Popa), chiar dacă probabil o să nege. Flo e foarte meta, are niște referințe
și trimiteri absolut minunate. De fiecare dată când îl citesc mă întreb oare ce se întâmplă în mintea lui. Nu de puține ori îmi doresc să fiu Florentin Popa.
Mircea Andrei Florea: Ca să răspund la asta, simt nevoia ca mai întâi să fac o distincție. Nu știu alții cum o fac, e plin de dispute și orgolii aici, nu știu de ce mă bag eu în asta, here it comes. Pentru mine douămiiștii mainstream sînt Sociu, Komartin, Coman, Vancu, Elena Vlădăreanu, poate și Ianuș sau Dună. Selecția asta ține clar și de ce cărți primisem de la diriga, și de faptul că sunt bucureștean etc., e banal ce zic, dar făcând-o mi-e mai ușor să răspund, căci față de aceștia mă simt foarte distant. Îmi mai plac unele volume noi ale unora, dar per total mi-am cam pierdut gustul pentru acea violență de care spuneai și acel patetism. Pe de altă parte, poeții și poetele pe care le-am numit mai sus alternative mi-au influențat mult scrisul, încă o fac, poate și pentru că le-am descoperit cărțile mai târziu.
Lucian Brad: Simt că generația postdouămiistă este cea mai importantă din ultimele decenii, s-a scris atât de mult și atât de diferit, n-ai cum să nu respecți pe majoritatea și să nu te bucuri că poți citi cărți ca
Instalația sau Dispars. Sunt destul de respectuos, sper că se vede asta în dorința mea de a fi cât mai original, prin tehnicile sensibilității mele, așa cum au făcut și ei.
Elena Simion: Literatura constantă nu e o opțiune. Faptul că poezia douămiistă a deschis niște drumuri, iar poezia postdouămiistă a avut grijă să ducă și mai departe, a adus aproape și a îmbrățișat niște oameni. Vreau să cred că poezia mea face același lucru.
Îți identifici poezia ca o extensie a celei postdouămiiste sau mai degrabă o percepi ca o desprindere tematică/formală clară?
Teona Galgoțiu: Am primit comentarii (pozitive și negative) că poezia mea e greu de încadrat, că e un pic pe lângă. Cam așa o simt și eu (probabil au contribuit mult anii de care ziceam mai sus, în care mă alienam de contextul literar), ceea ce pe de o parte mă bucură (asta îmi dă libertatea să mă raportez mai mult la propriile exigențe decât să mă compar cu alte persoane, sau cel puțin să tind spre asta) dar e și stresant uneori, e mai ușor să vină fricile peste tine dacă nu faci parte dintr-o direcție formală sau tematică. Deci cred că poezia mea e o extensie a celei postdouămiiste în măsura în care n-ai cum să nu preiei nimic din ce și cum scriu cele/cei de care te despart doar câțiva ani, doar câteva nuanțe ideologice; dar nu simt influențe directe, pe care să pot pune degetul, în primul rând din cauza modului meu „haosat” de a consuma poezie.
Elena Boldor: F dificilă această întrebare. Nu am cunoștințe de critică literară și nici nu cred că e relevant. Prefer să-i las pe alții să vorbească despre asta.
Mircea Andrei Florea: Mna, nu știu cum s-o zic altfel, eu mă simt cu totul tributar poeziei de după 2010, nu mi se pare că mă desprind în vreun fel, ci doar că mixez registre diferite, care m-au atins cel mai tare.
Lucian Brad: Eu mă simt departe și de colegii de generație, cred că se vede și față de predecesori: munca de echipă, respectul pentru comunitate, dinamica textelor și altele. Mă bucur că e așa, experimental, m-a ajutat să fiu sincer, să lucrez cu tehnici weird, îmi văd poeziile noi și mă bucur.
Elena Simion: Sunt foarte puține nume care îmi vin în minte care să fi schimbat cu adevărat literatura contemporană și, cumva, îmi place că e așa, conturează un proces organic și necesar.
Putem vorbi, la ora actuală, de o nouă generație poetică? Cum ai caracteriza peisajulpoetic românesc „foarte contemporan”?
Teona Galgoțiu: Tudor Pop, Elena Boldor, Lucian Brad și Cătălina Stanislav sunt niște exemple care lucrează în debuturile lor cu limbajul cel mai contemporan posibil, emojiuri, referințe pop dar și nișate, screenshoturi (chiar mor de curiozitate să văd ce vine după asta). În același timp, cred că și mai fresh decât cultura internetului și îmbinările de hipersensibilitate și autoironie (care influențează major acest post-postdouămiism), e ce se întâmplă la Fractalia sau la proaspăt apărutul Cenaclul X. Deși e un proces lent și întârziat, am încredere că ăsta o să fie viitorul poeziei și în România, un discurs ghidat de explorări non-normative, queer, feministe, intersecționale, tot mai conștiente de raportul dintre personal și politic, în același timp rafinându-și, sau dimpotrivă, radicalizându-și, parametrii formali.
Elena Boldor: Da, tind să cred se concretizează o nouă generație. Poate sunt biased, dar cred că editura OMG este și va fi un reper foarte important pentru noua poezie. Toți cei care au debutat aici sunt fre$h, fiecare are un stil aparte care nu doar că schimbă regulile jocului, dar creează altele. De exemplu, proiectul lui Lucian Brad e ceva nemaiîntâlnit până acum, e ca un mixtape f bine produs, cu tot felul de feature-uri nebune. Atât în cazul meu, cât și al lui Tudor Pop, se vede interesul pentru digital media & pop culture și felul în care internetul ne influențează și ne dezvoltă ca entități. Mi se pare tare că avem dorința de a nu limita poezia la text și de a experimenta cu imagini și alte artificii. Sunt curioasă dacă (și cum) o să influențeze asta poezia din următoarea perioadă.
Mircea Andrei Florea: La multe dintre persoanele care au debutat sau s-au făcut cunoscute în ultimii ani regăsesc același gen de personalizare a influențelor, adesea și ele aceleași cu ale mele. Există și multă poezie ce se trage aproape exclusiv din lirica străină contemporană. Dar despre mai mult de atât nu îmi vreau să-mi dau cu părerea. Eu nu înțeleg obsesia asta cu generațiile în România, ca și cum literatura e ceva specie ce are 10 ani timp de gestație. Dacă știe cineva din ce tradiție critică provine ideea asta, dacă-i neaoșă sau luată de prin afară, să-mi explice și mie.
Lucian Brad: Hmm, cred că avem o nouă generație începând cu anii 2019-2020 și că e prea devreme să intrăm în amănunte.
Elena Simion: Avem parte de un spectru larg de voci clare și sigure care nu se feresc să atace când situația o cere. Poezia de azi nu e timidă și nu mai cere să fie înțeleasă pe sub mână. Vulnerabilitatea e mainstream și glitterată. Ne place emoția o grămadă și trăim fiecare secundă pentru ea. Cu ochii ăștia văd eu noua generație poetică
Foto: Zamfira Zamfirescu
