La persoana a treia atotștiutoare, într-un mod simplu și așa-zicând total, dezinhibat, narațiunea din Clovnul (roman, Polirom, 2021) lui Iulian Ciocan e reluată circular și astfel continuată într-o construcție legată din inele adiționale.
Povestirea de tip iterativ e proprie romanului care funcționează pe o structură schematică expusă la vedere. Facerea romanului e „facilă”, prin repetiția dusă la limita opusă a învățăturii sau înțelepciunii. Cu mici variații, puzzle-ul, dezvăluit de narator, trage ca la indigo o unică situație. Nu doar omul se transformă, dar și pământul sau cerul, într-o farsă medieval-contemporană de carnaval întunecat, desfășurat gimnastic într-un social paranormal: „Realitatea se contorsionase și parcă nu mai putea fi înțeleasă cu instrumentele logicii.”
Evidentă, prea evidentă, în roman, realitatea e tare izbită-n ochiul cititorului și de anchetatorul Boguș, descoperind în totul „o farsă a iluzionismului care cumpără păcate”. Căldura de iulie descompune realist-fantasmatic paranormalul, fantasticul angrenat în roman. Mai multe personaje apar prinse în același (de)mers și cam cu același limbaj, deși au funcționalități sociale diferențiate. E aici o lume post-comunistă cu „conștiință” omogenizată, acum încercată într-un capitalism precar.
Tot romanul se acordă la constatarea că banu-i ochiul dracului. O lume a mirajelor și a zvonurilor, a exotismului surclasând naționalismul. Nemulțumiții duc verbal statul, ca și legea, binele, adevărul, mândria, cinstea, chiar și religia (credința, ideea de deșertăciune), literatura ori jurnalismul, nu mai vorbim de politică, direct în hazna, fund ori vagin. Și demisia se dă în termeni fecali. Cu toții, inși de rând sau autorități, au adoptat stilul (care, ca stereotip, este omul) excremențial. Limbajul provoacă și chiar produce realitatea, care culminează cu învăluirea Chișinăului de excrementele ciorilor. Negrul e singura culoare, o conține și cerul. Realul e poluat de-a dreptul de mizerie verbală.
Mai toate personajele supraviețuiesc în nepăsare, pohuizează.
(Două observații, acum. 1. Basarabenii înșiși au aflat că în melodia Innei, POHUI, se vorbește despre ceea ce eufemistic ar fi miserupism. 2. Există în proza de azi, printr-un sub-limbaj, o convenție stilistică a noilor generații, posibil rezultat al unei frustrări născută în urma cenzurii și inhibițiilor istorice, politice, culturale, artistice.)
Reușita vieții, care e floare rară, vine din a fi uns cu toate unsorile, a înșela, a influența, a te etala (pe Facebook, Instagram), a te goli la propriu. Fiziologia degradează și învăluie fizionomia. Organele de jos numite pe șleau le urcă rapid pe limbă acestor făpturi cu mentalul coborât la sexualitate și excreție. Același cod abuziv fiziologic e comunicat prin bărbați (profesorul Frecăuțan, pensionarii Bîrliba, Varzari, Firsov, Rîșkov, taxatorul Polea Mășcăuțan, directorul de societate energetică Petru Malai, analistul politic Artur Pironda, sociologul și politicianul Kaminski, anchetatorul Iulian Boguș și ajutorul său Roman Arici, Marele Oligarh zis și Coordonatorul), femei (contabila Liusea, actrița Corina Popșoi), masa umană urbană a capitalei basarabene total surdă și absurdă la ce se-ntâmplă.
„Schimbându-se” masiv păcatele pe bani, Chișinăul rămâne fără șoferi, taxatori ori gunoieri, dar cu chelneri vârstnici. Locuitorii știu că după „căpătuială” vin pedepsele mortale, însă parcă un destin tragic-sarcastic îi mână de la spate. Numele personajelor sunt comice, hilare, pamfletare, precum niște porecle care scot la suprafață trăsături de caracter, ca-n vechile fiziologii. Mășcăuțan, taxatorul, se leagă cu Frecăuțean, profesorul. Kaminski poate face legătura cu vatra (kamin). Anchetatorul Iulian Boguș poartă, cum se vede, nu întâmplător, prenumele romancierului participativ. Valeriu Frecăuțan, profesor la „Viitorimea”, o universitate privată, 55 de ani, venind de la piață, e chemat, dar refuză cu lașitate, la un protest contra Marelui Oligarh nenumit din Chișinău. Manifestația îl face să descopere aproape Fundația „Conversiunea Păcatelor” (legalizată de un funcționar din primăria capitalei Republicii Moldova înecat într-o piscină), în locul unei farmacii și tocmai acolo e atras. Fundația aparține unui fost angajat la stația de epurare a apei din Chișinău, Sandu Tanda Nagîț, nume ascunzând diavolul (SaTaNa); el tulbură apele comunitare. Frecăuțan, primul ademenit și hărțuit, e contactat, ca să folosim noul limbaj de lemn, direct de director, asemănat de narator cu un clovn, „caraghios”, cu privire care „frige” și mâna înghețată. Figură baroc-expresionistă, s-ar spune.
Potrivită e și imaginea unui tablou de milenară preistorie a umanității, Jurasicul (târziu, după faptul că e populat de reptile uriașe), în care un alozaur (biped, prădător, carnivor) sfâșie un dinozaur (existent din Triasicul anterior): va să zică, monstrul cel nou ucide monstrul cel vechi. Tabloul lasă impresia profundă că reflectă „autenticitatea vieții. E o legătură indisolubilă între prădător și sângele prăzii, ca între om și păcat.”
Tabloul animalier simbolic e adus în realitatea umană la un nivel caricatural verosimil. Forțele care-și dispută puterea sunt Marele Oligarh zis Coordonatorul și directorul fundației „Convertirea Păcatelor”.
Jocul simili-alegoric, post-cantemiresc, e finalmente desfăcut: „Cimpanzeul nu mai era dispus să accepte și voia capul Clovnului tupeist.” Conversia ar însemna aici schimbarea păcatului pe bani, euro. Dai (recunoști, amintești) păcate, ți se dau bani, acesta e jocul, un „pretext”, spune Clovnul, comerțul fiind „iluzoriu”, însă banii sunt „reali”. Se pot vinde treisprezece păcate, deopotrivă adevărate și imposibil de verificat! Soția, Liusea, e încântată de „tranzacție”, ca toate femeile (de altfel și bărbații, cu o excepție). Fundația, absentă din Internet, se mută până la următoarea vizită pentru „schimb”; revine acolo ca prin farmec, nu-i așa, farmacia. Păcatul și căința îl prind pe Frecăuțan într-un coșmar, fugă- rit de un alozaur. Cu frică de Dumnezeu, ar restitui banii, dar femeia nereligioasă, lacomă, cheltuise o parte din ei. Bărbatul înțelege primejdia și moare căzând de la balcon, ea învinovățind numai fundația. Veniamin Bîrliba, pensionar, fost pompier, văduv, temător de boală și moarte (soția i-a murit de cancer iar el simte că poartă o vină), vrea bani, puțini în corupta R. Moldova, pentru o hrană mai sănătoasă. Ispititorul e amicul de șah și taifas Varzari, care-și vinde păcatele ca să trăiască normal, fapt pentru el moral. Bîrliba dorește nu schimbarea păcatelor, dar a statului, constată însă îndrăcirea lui Varzari, întrevede apocalipsa, deopotrivă cu inerția locuitorilor urbei, aici neajunsul și durerea capitale. Cetățeanul Bîrliba se îndreaptă spre poliție, amintindu-și un mare păcat, de-a fi lăsat un copil ca să moară. Fără deosebire, cei doi prieteni își dau duhul. Taxatorul Polea Mășcăuțan, ajuns acum bine îmbrăcat și încălțat de fundație, îl insultă pe Petru Malai, directorul general al Regiei Transport Electric Chișinău, care-i mai dădea bani uneori, acuzându-l de impostură. Păcatul recunoscut de director e că-și părăsise soția, după 25 de ani de căsnicie, pentru Livica. Va murit și el (mor toți cei care au vreo atingere cu fundația), soția dând mărturie că „parcă intrase în el diavolul”, semnul evident fiind acela că nu mai făceau dragoste. Aliona Carp, tânără jurnalistă bine plătită la televiziunea Marelui Oligarh, și ea nemulțumită de viață, vinde păcate, iar pentru o mie de euro îl alungă și pe prietenul sărac și cinstit ca un „țăran necioplit”, de mâna căruia însă va pieri. Doi pensionari, Friusov (cu o nevastă, firește, arghirofilă) și Rîjkov (tare încântat că păcatele înseamnă bani), amanți ai aceleiași femei, iubită de unul, disprețuită de altul, au deci un păcat comun, adulterul. Firsov, nostalgic al lui Brejnev, nemulțumit acum de „puterea țăranilor proști”, vede ciorile care aruncă excrementele peste Chișinău întunecând cerul. Se-nțelege în ce fel, pentru el „erau de neînțeles orbirea chișinăuienilor și indolența lor criminală”. Soției, „Friusov îi vorbea despre întunecarea minții, despre pohuismul care dezintegrează societatea din interior…”, iar ca semn de veghe, ea cheamă salvarea să fie internat cu forța, un cioroi eficient în dispreț plasându-i excrementul (textul folosește al termen) drept pe cap. Artur Pironda, tânăr analist politic cu studii la Sorbona, curtat și amenințat, dar cu nevoie de bani, dă știința pe mercenariat și negoț de păcate, ca „orb și pohuist”, plătind cu pierderea amantei, a soției și infarctul. Avocatul sexagenar Ferfelea, președintele micului Partid Onestitate, e încântat de vicepreședintele Kaminski, sociolog, care intenționează să atragă-n partid numeroșii clienți fundației care cumpără maximum 13 păcate (număr cotat ghinionist, în toate cazurile). Planul nu reușește, morbidul filantrop pretinde a sprijini săracii și nu politica, iar politicianul Ferfelea vede negru deasupra capului, pe cer, înțelegând că și-a ratat întreaga existență. Anchetatorul Iulian Boguș, vinovat că și-a abandonat iubita însărcinată (amenințat în vis de un fetus hidos), își ratează familia după ce soția fusese violată și ucisă.
În treacăt spus, el abandonase și literatura pentru poliție. Clovnul îi face și lui propunerea să-și vândă păcatele, iar când polițistul vrea să-l apuce constată înnebunit că e o făptură moale ce pare făcută din aer. Visătorul anchetator observă că tabloul de la fundație se află și la oligarh. Urmărit nocturn de fetus, e dispus la sacrificiu pentru a distruge fundația. În Operațiunea Clovnul ajutor e expertul Roman Arici, considerat un tolomac și boșorog de către soția lui, Adela, critic și cercetător literar, amantă a tânărului prozator și jurnalist Ciprian Poiată. Nemulțumirea scriitorului e că cele trei romane distopice nu sunt pe placul publicului majoritar feminin și vrea să parvină prin „babeta” Adela Arici și influencere. El știe că cei conectați în vreun fel la fundația care cumpără păcate mor, sunt omorâți sau se sinucid. Roman Arici, atins de demență aflând de infidelitatea soției, e internat la spital, amenință și condamnă profetic, acuză mai ales „înțelegerea” rea a celorlalți, vestindu-i că a „văzut eternitatea”.
Marele Oligarh zis Conducătorul, „un tiran, o canalie”, face mari necazuri guvernării, pune mare presiune pe anchetatori ca să distrugă fundația arestând clovnul.
Iulian Ciocan redescoperă, aplicat la actualitatea basarabeană, carnavalescul grotesc, politic și social, în romanul sarcastic, pamfletar, semi-distopic, despre comerțul absurd cu suflete păcătoase și, numai pentru scurt timp, vii. Între Gogol și Bulgakov, e interpus Cehov, remodelat în introspecția anchetatorului Boguș pentru expresia panicii, în contrast cu nepăsarea. Romanul acesta desfășurat în luna iulie este sub multe aspecte unul răcoritor.
Un răspuns
Clovnul lui Iulian Ciocan e un roman tulburator, surprinzator, un produs literar-social despre indepartarea de sacru si de spiritual ca principii de viata si de mantuire. Romanul poarta pecetea originalitatii, e vorba de magie!