După Dispariția, Cosmin Perța revine cu un microroman la fel de puternic. De altfel, succint și intens par să devină cele două cuvinte care definesc proza lui Perța, una dintre cele mai interesante felii de gen din literatura autohtonă a ultimului deceniu, greu de potrivit și într-un tipar tematic sau stilistic, dar și într-unul strict generaționist.
Fentând, așadar, înregimentările, Cosmin Perța se mișcă cu lejeritate în mai multe registre și teme, de la poezie la literatură pentru copii și proză (iar aici, ar trebui să deschidem o acoladă separată pentru aproape fiecare dintre cărțile sale de proză). Sigur că există niște constante ale scrisului său (preocuparea pentru formele fantasticului, căruia i-a dedicat și o cercetare doctorală, formula scurtă, suflul poetic, construcția impecabilă, imaginile puternice etc.), dar cu adevărat remarcabil este curajul lui de a experimenta. De a încerca mereu ceva nou și, de fapt, de a transforma această încercare într-o performanță.
Aflăm, așadar, încă din titlu, că acum e altceva decât ceea ce am găsit în Dispariția, precedentul roman, sau în Arșița (titluri nominale care promit, în primul și-n primul rând, un cu totul alt ritm). Ca să nu se aleagă praful de toate (Editura Polirom, 2023) e un titlu cel puțin provocator, mai curând de film decât de carte, un vers, poate, dar un vers cu rol de statement: romanul vorbește mai mult despre principii, scheme, structuri textuale, despre consistența (și esența) răului mare divizat în forme de rău mai mici, îngăduite, pasabile decât despre un erou și povestea lui. Romanul e, totuși, la o primă lectură, un decupaj de cinci ani din istoria vieții lui Samson, o namilă de băiat dintr-un orășel transilvănean al anilor ’90, care, după moartea subită a mamei, descoperă un lucru interesant despre sine: că nu simte durere. Un mecanism de gestionare a suferinței, evident, pentru că „toate s-au dus odată cu mama” și „lumea nu mai avea niciun sens”. Tot ceea ce urmează se derulează într-un ritm pe repede înainte, cinematografic, în jurul acestei însușiri neobișnuite a eroului care, vom vedea curând, nu e deloc un erou, ci mai curând un antierou. Complet neverosimil, dar amintind când de prințul Mîșkin, când de Lennie Small, orfanul Samson intră într-un fel de tăvălug de fapte violente, cu mult sânge, droguri, prostituție, cu multă dreptate, dar cu și mai multă nedreptate, din care, evident, nimeni nu poate ieși altfel decât zdrobit.
Ca să nu se aleagă praful chiar de toate în lumea violentă și complet în vrie a anilor ’90, Samson face tot felul de tâmpenii sub pretextul că trebuie să strângă 10.000 de mărci ca să plece în Germania, să se salveze, dar mai ales, să o salveze pe Ilona, o tânără basarabeancă silită să se prostitueze, pe care el o place (sau îi place ideea de a o salva, ceea ce e, firește, o idee sinucigașă) și pe care vrea să o ia cu el pe tărâmul făgăduinței occidentale. Așadar, pulp fiction în cel mai clasic mod, cât să dea romanului acest strat lejer și să-l facă o lectură palpitantă pentru oricine va dori să vadă ce ascunde acel la fel de provocator subtitlu al romanului: „O poveste violentă”. Dar mai există o a doua lectură, și cred că pariul autorului mizează pe această lectură de aprofundare: să exerseze sau să demonstreze valabilitatea unei/unor formule pe o tramă simplă, pe o schiță epică minimală.
Arhitectura narativă e pariul lui Cosmin Perța, nu epicul, și nici măcar efectele stilistice, și cred că avem de-a face cu unul dintre cei mai buni constructori de proză ai generației tinere. Am citit romanul Ca să nu se aleagă praful de toate ca pe un excelent manual de (bune) practici literare, în care vedem nu doar o deconstrucție a ideii de personaj, apoi a ideii de erou, ci și a ideilor de verosimilitate, de excepționalism, de scriitură la persoana I.
În egală măsură, vedem o excelentă dozare – chiar și în acest, în fond, exercițiu teoretic-literar – a ritmului acțiunii, cu pauze de respirație, cu o retorică naiv-sentimentală amestecată cu sânge și picioare rupte (unde ați mai văzut combinația, hm?), într-un text cu un mesaj simplu, în fond: răul cel mare e doar o sumă de rele mai mici, pe care le înghițim zi de zi, comozi, bălăcindu-ne în filosofia lui „merge și-așa“. Nici nu se putea un cadru mai bun pentru a desfășura această idee centrală a cărții decât un târgușor balcanic postcomunist, mâncat de iluzia mai binelui occidental, dar prăbușit sub mizerie, alcool, violență și lehamite: „Toți o apă și un pământ, buni și răi, înotând în rahat. Fiecare la beregata celuilalt pentru o șansă în plus la supraviețuire”. E suficient să ne uităm la cuprins să vedem, din titlurile capitolelor, cine populează această lume: Fane Șmenaru, Nana Gabor, Dodon, Olandezul, Dinu Măcelaru, Gore, butinarii, valutiștii, culturiștii și karatiștii.
Dacă observăm, în acest context, rezonanța biblică a numelui protagonistului, Samson, găsim și cheia romanului: aceea de a sugera că puterile sunt iluzorii, că nimic nu merită să fie salvat, că nimic nu poate fi salvat (de unde și ideea de antierou).
În lumina crepusculară a anilor ’90 (această tranziție care nu se mai termină), lumea descrisă de Cosmin Perța, la care unii dintre noi (nu toți!) am avut acces, e o lume-capcană, o lume din care nu poți ieși, așa cum nu poți ieși din propriul destin deja scris. E lumea pe care și Bogdan Coșa, de pildă, o descrie într-un roman la fel de scurt și de intens (deși în altă direcție și cu alte intenții), Cât de aproape sunt ploile reci. E lumea în care fiecare dintre noi, cei care ne-am trăit copilăria și adolescența în acea perioadă, într-un orășel al României dezorientate, în acest limb straniu între comunism și democrație, am simțit cum „o mână nevăzută“ ne dă „câte o lopată în cap” și ne târăște înapoi „în orașul ăsta plin de glod și fără nicio speranță, de unde nu se poate ieși”.
Dincolo de faptul că este un experiment în direcția șarjării unor mecanisme textuale bine cunoscute, excelentul roman al lui Cosmin Perța, Ca să nu se aleagă praful de toate, avându-l în centrul său pe antieroul Samson, este și o foarte bună radiografie a „toxicilor ani ’90 și a luminilor lor fluorescente”, dar și o meditație subtilă pe tema ră- ului și a relelor din care e făcută această viață în care nu ai de ales. Lăsați orice speranță. Punct.
