Rădăcinile primăverii

Ne-ascunseserăm într-un oraș,

cei mai străini dintre străini

și admiram în geamurile proiectate pe zid

strigătul ierbii.

În amurg, un paznic împărțea

raze de soare în capsule.

Noi, pitiți, fiecare în moartea sa,

eram niște Robinsoni Crusoe,

în intersecția fiecărei minți purtam

o iluzie, ce ducea spre Vineri.

Învinși de noi înșine, în nopțile albe,

coboram treptele în sinele nostru rotund,

cu câteva măști subțioară și alte câteva

puse aleatoriu una peste alta pe față,

când, întâmplător, o rădăcină albă,

străpunse obrazul metalic al existenței.

Sprijiniți în pereții de vată ai vasului nostru,

călcam peste trup ca peste un scrum,

levitând, să nu strivim

rădăcinile de la marginea gândului de evadare,

ce creșteau ca o lavă pe munții blocurilor sovietice.

Ochii primăverii, infiniți, pășiră

pisicește, direct în venele noastre fotosensibile,

până în templul lui opt.

În palmele noastre străvezii

creșteau pomi înfloriți, ce băteau în

geamul

celor mai străini dintre străini pe pământ.

Sursă foto: tumbral.com