Trăim de câțiva ani buni într-o vreme în care popularitatea rețelelor de socializare influențează considerabil procesul de receptare a informației, atât a textului, cât și a imaginii. Dacă Facebook dădea șansa unei (re)construcții identitare, a unei variante virtuale de multe ori compensatorii a sinelui și a lumii, de la fotografia de profil la narativul existenței cotidiene, Instagram a dezvoltat cultura imaginii, mutând textul, scrisul în plan secund și detensionând cumva spațiul socializării prin înlocuirea mizelor ,,tari” cu altele mai ,,domestice”. Niciodată însă nu mi s-a părut că o rețea socială a reușit să dinamizeze actul percepției mai mult ca TikTok-ul. Logica impresiei imediate, prompte, de apreciere sau dezaprobare era oricum definitorie pentru comunicarea din Social Media, dar acum, mai mult ca oricând, conținutul asimilează particularitățile structurale ale formei prin care se transmite, așa cum lichidele iau forma recipientelor în care sunt turnate. Iar cele mai importante reguli ale jocului par a fi concizia, accesibilitatea și ineditul. Satisfacția trebuie atinsă rapid, iar reacțiile sunt de tipul ,,ori-ori”, mesajul reușește sau eșuează.
Discuția pare, așadar, să se fi mutat din domeniul axiologic într-unul mult mai pragmatic în care criteriul valorii este înlocuit de reacția utilizatorului, într-o altfel de ,,reader-response criticism”. Viteza și exclusivismul din trending nu sunt însă fenomene limitate la ,,short-uri”. Ele tind să forjeze tot mai mult și raportarea noastră la textul literar, la artă și la cultură în general.
Ori de câte ori un model, o direcție, un curent, fie ele literare, existențiale sau sociale iau amploare și devin dominante, înainte de a le cântări beneficiile și minusurile, mă gândesc la opusul lor, ca o reacție de contrabalansare a situației. Întrebându-mă ce calități trebuie să aibă o carte pentru a atrage atenția noastră obișnuită cu diversitatea și dinamica scroll-ului, mi l-am amintit, ca pe (probabil) cel mai bun termen de comparație față de această dispersie contemporană a privirii, pe prozatorul și eseistul Radu Petrescu.
Spirit rafinat, estet, alegând ca pe o formă personală de dizidență postura umilă, modestă, oarecum romantică a artistului care lucrează printre cărți, retras din tumultul vieții literare aflate sub presiunea ideologicului, autorul lui Matei Iliescu a creat prin ficțiunea, memorialistica și contribuțiile sale critice și comparatiste, o adevărată școală a privirii. Deși a fost foarte des definit ca un autor eminamente livresc, al cărui spațiu predilect este biblioteca și nu clocotul vieții, pentru Radu Petrescu meticulozitatea scrisului și acea poetică a detaliului ilustrată în paginile dense, pline de lirismul gesturilor mărunte și al sinesteziilor din Matei Iliescu, sunt mai întâi de toate rezultatul tenacității scriitorului de a-și disciplina și exersa calitatea de privitor, ajungând la un simț foarte dezvoltat al exteriorului.
Într-un studiu nu doar bine informat și pertinent, ci și însuflețit de înțelegerea și empatia pe care le oferă sentimentul prieteniei, Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu și Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun făcea niște observații foarte exacte când afirma despre acest scriitor că ,,citește pentru a ajunge la o cât mai precisă știință a captării realului.“ sau că ,,Văzul lui Radu Petrescu e monstrous, voința lui de a depăși descoperirile imediate ale acestui văz e enormă.”.
Nu mai este, așadar, de mirare că Radu Petrescu nota undeva, în jurnalul său ținut în anii de profesorat de la Petriș și Prundu Bârgăului: ,,Cu puțin exercițiu poți ajunge să vezi aerul.” Pare concluzia unui ascet care și-a antrenat atenția ajungând la performanțe greu de atins.
Să fi fost la mijloc numai anodinul și rutina existenței desfășurate într-un sat de munte, departe de viața literară a Bucureștiului? Cred că este mai curând vorba despre un mod al autorului de a se raporta la lumea exterioară, la evenimențial, în consonanță cu concepția sa despre jurnal și despre ideea de narațiune și relatare, formulate cu un neașteptat apetit polemic în Prizonier al provizoratului: ,,Jurnalul, acum îmi dau seama, contrazice într-un fel principiile mele întrucât presupune – ori induce pe cititor să presupună – că scrisul are un model, e așa ca o fotografie, o copie după ceva exterior. […] Or, jurnalul este un gen literar și ca atare stă pe câteva convenții – dintre care aceea fundamentală cred că e, ca să zic așa, clarobscurul, jocul pe marginea dintre realitate și haos, joc constând în a simula relatarea (…)”.
Matei, personajul eponim al romanului pe care Radu Petrescu l-a construit având convingerea că va fi o capodoperă și o noutate absolută în literatura română, privește dragostea prin ecranul cosmosului, al naturii și al mitologiei, mereu preocupat de raportul dintre iubire și cunoaștere, complicând asiduu dialogurile sale cu Dora, animat de o remarcabilă plăcere a detaliilor, a digresiunilor livrești și a divagației filozofice: ,,Ei bine, (…) ades Ideile se descompun, lăsându-ne să vedem ce a venit din trecut pentru a le constitui, iar când descompunerea lor este prea rapidă, atunci vibrația care sunt ele nu are timp să se piardă cu desăvârșire (…)” (Matei Iliescu).
Prin acest personaj construit ca un fotbalist prea boem care, pierzându-se în driblinguri, uită mingea pe drum, autorul pare să boicoteze epicul traditional, firul narativ liniar, pe care le înlocuiește cu o legănare diafană între prezent și trecut. Prin corespondențele dintre erou și lume, romanul amintește de viziunea romantică despre natură ca un ,,corelativ obiectiv”, vorba lui T. S. Eliot, dar și de gustul simboliștilor pentru sugestie, intuiție și sinestezii. Viața și senzualitatea inocentă a personajelor se desfășoară ca un dus-întors permanent între interioritatea lor și decorul feeric în care se mișcă aproape spectral, primind, ca pe o insulă a lui Euthanasius, reverberația elementelor naturale, de la cele mai ample până la cele mai mărunte, parcă dintr-un arghezian ,,univers al boabei și al fărâmei”: ,,Matei se întinse și luă cu buzele frunza dintre buzele Dorei. Ea se strădui să nu-i privească decât fața pentru că o dureau ochii din cauza luminii albe care-l îmbrăca (…) Și atunci veni spre ea, lăsând în spate apa, făcut parcă din aceeași substanță aglomerată și grea, mirosind a floare, cu dealurile din jur.”
Mă gândesc adesea cum ar decurge întâlnirea unui cititor grăbit, dornic de epic pur, de acțiune trepidantă, cu acest roman. Ar fi contrariat de întârzierile, poticnirile și buclele filozofice pe care le face narațiunea? S-ar plictisi de referințele mitologice, de pătimașele problematizări ale lui Matei în jurul brățării Dorei, a cărei realitate ,,fizică, obiectivă, este dublată (…) de împrejurările în care am văzut-o înainte, dublată și modificată”? S-ar amuza de minuțiozitatea pe care autorul o pune în descrierea, desfășurată pe o pagină întreagă, a zborului unei muște intrate în baie? Probabil că da.
Îmi amintesc și eu foarte bine prima lectură a acestui roman. A fost o provocare la început. Textul mi se părea coerent, bine scris, dar și foarte dens și solicitant. A trebuit să revin la el în multe rânduri, l-am abandonat, l-am reluat, dar la final m-am convins că a meritat. Așa s-a întâmplat și cu Meteorologia lecturii, o hartă ambițioasă, complexă a literaturii europene, cu nenumărate filiații stabilite între curente, epoci, autori, stiluri, procedee, de la Homer la Joyce, scrisă cu o neobosită și greu egalabilă vervă a descoperirii de semnificații alegorice și simbolice a unor obiecte descrise în cărți.
Deși preocupările teoretizante, filozofice sunt adesea prea transparente și insistente, scrisul lui Radu Petrescu mi-a cucerit admirația pentru calitatea sa de a te atrage, printr-o poveste care rămâne doar un pretext, către o destinație la care nu ajunge decât foarte târziu sau chiar niciodată, dar pe care știe să o rateze fără să te dezamăgească, oferindu-ți, compensatoriu, ca într-o plimbare cu Mocănița, o adevărată școală a reveriilor în slow motion. Într-un prezent în care percepția este determinată să devină cât mai selectivă și să recurgă la legea minimului efort, sub cascada informațiilor și a imaginilor, cred că răbdarea, minuțiozitatea și dispoziția analitică ne pot oferi, atât în perceperea cotidianului și a lucrurilor sale aparent umile, cât și în lectură, revelații neașteptate. Probabil că nu vom ajunge să vedem aerul, ca Radu Petrescu, dar ne vom nuanța perspectiva și vom depăși reticențe sau limitări, realizând cât de multe necunoscute există încă în ceea ce am considerat mereu familiar și lipsit de surprize.
