Radu Petrescu – reverii în slow motion

Trăim de câțiva ani buni într-o vreme  în care popularitatea rețelelor de socializare influențează considerabil procesul  de receptare a informației, atât a textului, cât și a imaginii. Dacă Facebook  dădea șansa unei (re)construcții identitare, a unei variante virtuale de multe ori  compensatorii a sinelui și a lumii, de la  fotografia de profil la narativul existenței cotidiene, Instagram a dezvoltat cultura imaginii, mutând textul, scrisul în  plan secund și detensionând cumva spațiul socializării prin înlocuirea mizelor  ,,tari” cu altele mai ,,domestice”. Niciodată însă nu mi s-a părut că o rețea socială a reușit să dinamizeze actul percepției  mai mult ca TikTok-ul. Logica impresiei imediate, prompte, de apreciere sau  dezaprobare era oricum definitorie pentru comunicarea din Social Media, dar  acum, mai mult ca oricând, conținutul  asimilează particularitățile structurale ale  formei prin care se transmite, așa cum  lichidele iau forma recipientelor în care  sunt turnate. Iar cele mai importante reguli ale jocului par a fi concizia, accesibilitatea și ineditul. Satisfacția trebuie  atinsă rapid, iar reacțiile sunt de tipul  ,,ori-ori”, mesajul reușește sau eșuează.  

Discuția pare, așadar, să se fi mutat din  domeniul axiologic într-unul mult mai  pragmatic în care criteriul valorii este înlocuit de reacția utilizatorului, într-o altfel de ,,reader-response criticism”. Viteza  și exclusivismul din trending nu sunt însă  fenomene limitate la ,,short-uri”. Ele  tind să forjeze tot mai mult și raportarea  noastră la textul literar, la artă și la cultură în general.  

Ori de câte ori un model, o direcție, un curent, fie ele literare, existențiale  sau sociale iau amploare și devin dominante, înainte de a le cântări beneficiile  și minusurile, mă gândesc la opusul lor,  ca o reacție de contrabalansare a situației. Întrebându-mă ce calități trebuie să  aibă o carte pentru a atrage atenția noastră obișnuită cu diversitatea și dinamica  scroll-ului, mi l-am amintit, ca pe (probabil) cel mai bun termen de comparație  față de această dispersie contemporană  a privirii, pe prozatorul și eseistul Radu  Petrescu.

Spirit rafinat, estet, alegând ca  pe o formă personală de dizidență postura umilă, modestă, oarecum romantică a artistului care lucrează printre cărți,  retras din tumultul vieții literare aflate  sub presiunea ideologicului, autorul lui  Matei Iliescu a creat prin ficțiunea, memorialistica și contribuțiile sale critice și  comparatiste, o adevărată școală a privirii. Deși a fost foarte des definit ca un  autor eminamente livresc, al cărui spațiu  predilect este biblioteca și nu clocotul  vieții, pentru Radu Petrescu meticulozitatea scrisului și acea poetică a detaliului ilustrată în paginile dense, pline de  lirismul gesturilor mărunte și al sinesteziilor din Matei Iliescu, sunt mai întâi de  toate rezultatul tenacității scriitorului de  a-și disciplina și exersa calitatea de privitor, ajungând la un simț foarte dezvoltat  al exteriorului.

Într-un studiu nu doar  bine informat și pertinent, ci și însuflețit de înțelegerea și empatia pe care le  oferă sentimentul prieteniei, Doi într-o  carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei).  Fragmente cu Radu Petrescu și Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun făcea niște observații foarte exacte când afirma despre  acest scriitor că ,,citește pentru a ajunge  la o cât mai precisă știință a captării realului.“ sau că ,,Văzul lui Radu Petrescu e  monstrous, voința lui de a depăși descoperirile imediate ale acestui văz e enormă.”.  

Nu mai este, așadar, de mirare că  Radu Petrescu nota undeva, în jurnalul  său ținut în anii de profesorat de la Petriș  și Prundu Bârgăului: ,,Cu puțin exercițiu  poți ajunge să vezi aerul.” Pare concluzia unui ascet care și-a antrenat atenția  ajungând la performanțe greu de atins.  

Să fi fost la mijloc numai anodinul și rutina existenței desfășurate într-un sat de  munte, departe de viața literară a Bucureștiului? Cred că este mai curând vorba  despre un mod al autorului de a se raporta la lumea exterioară, la evenimențial, în  consonanță cu concepția sa despre jurnal  și despre ideea de narațiune și relatare,  formulate cu un neașteptat apetit polemic în Prizonier al provizoratului: ,,Jurnalul, acum îmi dau seama, contrazice  într-un fel principiile mele întrucât presupune – ori induce pe cititor să presupună – că scrisul are un model, e așa ca  o fotografie, o copie după ceva exterior.  […] Or, jurnalul este un gen literar și ca  atare stă pe câteva convenții – dintre care  aceea fundamentală cred că e, ca să zic  așa, clarobscurul, jocul pe marginea dintre realitate și haos, joc constând în a simula relatarea (…)”.  

Matei, personajul eponim al romanului pe care Radu Petrescu l-a construit  având convingerea că va fi o capodoperă  și o noutate absolută în literatura română, privește dragostea prin ecranul cosmosului, al naturii și al mitologiei,  mereu preocupat de raportul dintre iubire și cunoaștere, complicând asiduu  dialogurile sale cu Dora, animat de o remarcabilă plăcere a detaliilor, a digresiunilor livrești și a divagației filozofice: ,,Ei  bine, (…) ades Ideile se descompun, lăsându-ne să vedem ce a venit din trecut  pentru a le constitui, iar când descompunerea lor este prea rapidă, atunci vibrația care sunt ele nu are timp să se piardă  cu desăvârșire (…)” (Matei Iliescu).

Prin  acest personaj construit ca un fotbalist prea boem care, pierzându-se în driblinguri, uită mingea pe drum, autorul  pare să boicoteze epicul traditional, firul narativ liniar, pe care le înlocuiește  cu o legănare diafană între prezent și trecut. Prin corespondențele dintre erou și  lume, romanul amintește de viziunea romantică despre natură ca un ,,corelativ  obiectiv”, vorba lui T. S. Eliot, dar și de  gustul simboliștilor pentru sugestie, intuiție și sinestezii. Viața și senzualitatea  inocentă a personajelor se desfășoară ca  un dus-întors permanent între interioritatea lor și decorul feeric în care se mișcă  aproape spectral, primind, ca pe o insulă  a lui Euthanasius, reverberația elementelor naturale, de la cele mai ample până  la cele mai mărunte, parcă dintr-un arghezian ,,univers al boabei și al fărâmei”:  ,,Matei se întinse și luă cu buzele frunza dintre buzele Dorei. Ea se strădui să  nu-i privească decât fața pentru că o dureau ochii din cauza luminii albe care-l  îmbrăca (…) Și atunci veni spre ea, lăsând în spate apa, făcut parcă din aceeași  substanță aglomerată și grea, mirosind a  floare, cu dealurile din jur.”  

Mă gândesc adesea cum ar decurge  întâlnirea unui cititor grăbit, dornic de  epic pur, de acțiune trepidantă, cu acest  roman. Ar fi contrariat de întârzierile,  poticnirile și buclele filozofice pe care  le face narațiunea? S-ar plictisi de referințele mitologice, de pătimașele problematizări ale lui Matei în jurul brățării  Dorei, a cărei realitate ,,fizică, obiectivă,  este dublată (…) de împrejurările în care  am văzut-o înainte, dublată și modificată”? S-ar amuza de minuțiozitatea pe care  autorul o pune în descrierea, desfășurată pe o pagină întreagă, a zborului unei  muște intrate în baie? Probabil că da.

Îmi  amintesc și eu foarte bine prima lectură a acestui roman. A fost o provocare  la început. Textul mi se părea coerent,  bine scris, dar și foarte dens și solicitant.  A trebuit să revin la el în multe rânduri,  l-am abandonat, l-am reluat, dar la final m-am convins că a meritat. Așa s-a  întâmplat și cu Meteorologia lecturii, o  hartă ambițioasă, complexă a literaturii  europene, cu nenumărate filiații stabilite  între curente, epoci, autori, stiluri, procedee, de la Homer la Joyce, scrisă cu o  neobosită și greu egalabilă vervă a descoperirii de semnificații alegorice și simbolice a unor obiecte descrise în cărți.  

Deși preocupările teoretizante, filozofice sunt adesea prea transparente și  insistente, scrisul lui Radu Petrescu mi-a  cucerit admirația pentru calitatea sa de  a te atrage, printr-o poveste care rămâne  doar un pretext, către o destinație la care  nu ajunge decât foarte târziu sau chiar  niciodată, dar pe care știe să o rateze fără  să te dezamăgească, oferindu-ți, compensatoriu, ca într-o plimbare cu Mocănița, o adevărată școală a reveriilor în  slow motion. Într-un prezent în care percepția este determinată să devină cât mai  selectivă și să recurgă la legea minimului  efort, sub cascada informațiilor și a imaginilor, cred că răbdarea, minuțiozitatea  și dispoziția analitică ne pot oferi, atât  în perceperea cotidianului și a lucrurilor  sale aparent umile, cât și în lectură, revelații neașteptate. Probabil că nu vom  ajunge să vedem aerul, ca Radu Petrescu,  dar ne vom nuanța perspectiva și vom  depăși reticențe sau limitări, realizând  cât de multe necunoscute există încă în  ceea ce am considerat mereu familiar și  lipsit de surprize.

Distribuie acest articol:

Articole recomandate

Arte plastice
Ioana Drăgulin

În dialog cu artista Maria Bordeanu

Arta contemporană servește drept oglindă care reflectă o varietate de expresii. Provoacă privitorul și se dezvoltă în moduri surprinzătoare, legând experiențele umane printr-o înțelegere vizuală

Cultură
Tatiana Ernuțeanu

Poeme (Sentimental)

să nu-ți faci griji că ceva ar putea fi irepetabil din discontinuu se poate face lejer o structură nu te dedai la deliciile celuilalt decât

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *