Radu Vancu – Răul

Upon the instruments of death/ The sunlight brightly gleams. (King Crimson – Epitaph)

Răul, jurnalul lui Radu Vancu apărut vara aceasta la editura Humanitas, are o construcție densă, în care firele se întrepătrund și se suprapun, în multe locuri, făcând amalgamul vieții consemnate într-adevăr viu. Se poate vorbi despre acest jurnal din multe perspective, de la turul de forță bibliografic până la scrisul despre scris, consemnarea unor ani tulburi din punct de vedere politic și social sau simplele momente cotidiene. Toate converg, însă, spre o fibră centrală, aceea a frumuseții, a felului în care există ea în lume și a modului în care se adaptează omul la o astfel de lume. În fond, toate celelalte sunt frumusețe – literatura, scrisul, prietenia, microarmonia familială, protestul. Jurnalul lui Radu Vancu nu-și face cititorul să înțeleagă că imensele cantități de frumusețe ale lumii vin și cu opusul, răul, ci tocmai că acest rău e punctul din care frumusețea țâșnește halucinant și nu de puține ori înecător (sau poate mereu).

E consemnat la un moment dat că „nu mai știu dacă e etic să fii obsedat de frumusețe când există atâta rău” (p. 107). Deși nenumit, răspunsul poate fi aflat între paginile jurnalului și între Psalmi (Casa de Editură Max Blecher, 2019) deopotrivă, iar acest răspuns e tocmai traseul însuși parcurs de-a lungul reprezentărilor frumuseții. La începutul jurnalului, frumusețea e insuportabilă tocmai prin vizibilitatea ei, provenită din forajul, prin scris, în răul permanent prezent. Iar acest act are imaginea unui cuțit, fără lamă și fără mâner, dar care, ca o durere fantomă, e totuși un cuțit. Pe cât de virtuală este imaginea, pe atât de reală este tăietura, iar ceea ce scrie ea e sângele gâlgâind din rană. Trecerea constantă din realitate în irealitate și înapoi e ceva cât se poate de concret în care, inițial, nu se știe când transparența vine să salveze și când să distrugă. La Vancu, pactul nu e unul cu ficțiunea, ci unul cu realitatea, volatilizându-se rapid în fața literaturii. Raportul dintre realitate și literatură, în care prima e tot mai ireală, iar cea de-a doua tot mai reală, are un corp distinct (iată, deci, că nu a dispărut complet corpul), menținându-se, pe parcursul jurnalului, pe marginea prăpastiei. Într-un peisaj al coexistenței dintre „abjecție & tabor” distincțiile concretului devin tot mai grele și mai chinuitoare: ce e cu adevărat real? – răul sau frumusețea? Undeva Vancu spune că „frumusețea e singura reală, tocmai fiindcă vine din afara realității” (p. 114), iar mai târziu se întreabă dacă „se poate scăpa vreodată dintr-o realitate care nu e reală”. Ceea ce poate părea un joc al literaturii e aici o chestiune de supraviețuire. 

Problema devine ceva mai clară dacă ne abatem prin Psalmi. Realitatea devine ireală în momentul în care începi să-i percepi frumusețea. Fiindcă această percepere are inevitabil în fundal prezența răului; vezi frumosul pentru că îi cunoști contrapunctul în rău, moment din care coexistența de mai sus devine intolerabilă. „Frumusețea e o chestie de rezistență a materialelor” (p.16) spune un poem, iar realitatea nu are un material destul de rezistent, așa încât devine tot mai transparentă, mai ireală. E intolerant și aproape imposibil să crezi că o lume în care din atât de mult rău poate rezulta atât de multă frumusețe e reală. Unui astfel de rău i se supraviețuiește prin scris, întrucât doar el are capacitatea de a reda realul – „e o încercare de a muta în realitate un obiect care încă nu e acolo” (p. 81 – în jurnal). Chiar la începutul jurnalului, Vancu vorbește despre scris nu ca un anestezic, dar ca un instrument de extracție a suferinței, și deci implicit a răului, pentru a face lumea măcar relativ reală. Iar frumusețea rezultată din aceste extracții, poezia, devine Acuzație.

Împotriva cui? Împotriva Paradisului agresor, care e chiar lumea aceasta și, în oglindă, inima. În poeme, inima înseamnă o dictatură, un sistem totalitar. E o imagine superbă care apare de mai multe ori, în care, odată cu poetul, ne lăsăm pe spate într-un scaun de plastic „pe malul lacului personal” și admirăm inima trecând prin materie, printre constelații, galaxii și nebuloase, pentru a-i privi apoi reflexia în apa însângerată și neagră a lacului. Lumea și inima sunt un paradis agresor prin dualitatea dintre frumusețe și rău, iar într-un poem i se spune lui Dumnezeu că „o să ți se facă rușine de tot paradisul ăsta” (p. 12). Acuzația e adresată, astfel, într-un dialog cu Dumnezeu, un dialog susținut mai ales (dacă nu exclusiv) în și prin scris, până în punctul în care scrisul și divinitatea se suprapun. Concomitent, însă, există și o suprapunere între Tată & tată, vizibilă mai ales prin punerea față în față a jurnalului cu volumul de poezii. Acolo unde în jurnal adresarea se face tatălui, în Psalmi exact aceeași confesiune e făcută Tatălui (numit în următorul poem și „Proletarul Suprem”). E incert (și, în fond, irelevant) care devine care mai întâi, fiindcă ce fascinează aici e tripla echivalență dintre tată & scris & Tată, de unde și recunoștința mărturisită față de durerea provocată de actul de a scrie. Autodistrugerea (de altfel neromantizată) din scris e cea care subliniază frumusețea, o face adevărată, iar acest adevăr face posibilă nu sustragerea de agresiune, ci șansa de a fi victimă. E realmente o șansă, fiindcă o victimă se poate vindeca.

Înspre finalul jurnalului traseul de la care am plecat se revelă drept unul al vindecării. Sunt câteva pagini în care e rememorată perioada de-realizării lumii sub alcool, împreună drumul reînvățării timpului și a realului ce i-a urmat. Vindecarea aceasta, survenită coborârii în rău, vine cu descoperirea că viața e într-adevăr reală și că ea poate fi trăită. De aceea jurnalul e „un manual despre cum să trăiești după ce nu ți-ai supraviețuit” (p. 279); dincolo de irealitate, de totalitarismul inimii-paradis, „sunt ei – și tu” & viața trăită. 

Rămâne de observat și parcurgerea în direcții inverse a traseului în jurnal și în Psalmi. În Răul se pornește dinspre dezintegrare, transparență, irealitate, către o realitate care își capătă cel puțin o oarecare consistență. Cum punctam și mai sus, realul, timpul sunt reînvățate, în final ne alegem cu un manual al coborârii și al vindecării. Parcurgând poemele, în schimb, deplasarea se face dinspre o lume mai mult sau mai puțin concretă, care pare a avea o unitate, în care se mai speră și se mai pun întrebări, spre transparența acută și dezintegrantă din prima jumătate a jurnalului. Limbajul alunecă ușor spre incoerent (de urmărit evoluția titlurilor utopiilor, ajungându-se la „Utopia mea a fost inima mea a fost distopia ta”), pentru ca în penultimul poem referințele la lumea materială să fie aproape inexistente, iar omul să fie „o fundătură”. Lacul personal devine tot mai negru, totalitarismul inimii se destramă, lăsând în urmă un peisaj final al anilor ‘90, în care imposibilitatea reintegrării dinamitează realitatea și o face transparentă.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Print
Silviu Romaniuc

Așteptând ca moartea să se întâmple

Publicat la sfârșitul anului 2020 (Polirom), (micro)romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, propune, la o primă vedere, povestea conceperii baladei

Print
Codrin Dinu Vasiliu

Lecturi de vacanță și post-vacanță

Unul dintre cele mai importante momente de fractură în macro-economia lecturii este reprezentat la noi de începutul școlii. Un început al școlii, cu flori și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *