Rainer Maria Rilke

Autoportret din anul 1906

Din stirpea veche şi aristocrată

arcade ferme peste ochii grei.

O frică de copil şi-albastru-n ei.

Ici-colo supuşenie, nu plecată,

ci ca de paj sau poate de femei.

Gura e gură, mare, făcută cu temei,

convingătoare nu, doar condamnată

la mărturie dreaptă. Fără pată

fruntea, în umbră-ades, cu morga ei.

Iar totu-n tot, așa, abia părelnic;

încă deloc spre chinuri adunat,

și nicidecum ca să răzbească vrednic,

ci parcă, din ceva departe-mprăştiat

s-a plănuit un lucru grav, adevărat.

(Primăvara lui 1906, Paris, din Neue Gedichte)

Sunt foarte singur pe lume, dar tot nu-s singur destul,

să sfințesc ore și nume.

Sunt pe lumea asta prea mic și tot nu-s mic destul,

în fața-ți să fiu un nimic

neguros, gândind îndestul.

Îmi vreau vrerea și vreau ca vrerii să-i fiu însoțitor

pe drum către faptă

și vreau ca-n vremuri cu chip așa șovăitor,

când ceva ne așteaptă,

între cei care știu să fiu, anume,

ori singur pe lume.

Vreau să-ți reflect făptura, s-o oglindesc deplin

nu vreau s-ajung un orb, prea bătrân să devin

să-ți pot purta portretul, și greu, și mișcător. 

Vreau să mă desfășor.

Să rămân îndoit nu accept nicidecum

că-s măsluit acolo unde-ndoit apar.

Iar simțuri cu har

se-adeveresc în tine. Mă descriu ca și cum 

aș fi un tablou cunoscut,

mult și de-aproape văzut,

ca un cuvânt revelator,

ca urciorul de-acasă,

ca fața mamei, trasă,

ca un vapor, 

care să mă poarte 

prin furtuni de moarte.

(1899, din Das Stunden-Buch )

Îndrăgostita

Iată-mi fereastra. Și chiar

acum alene m-am trezit.
Parc-aș pluti, m-am gândit.

Unde mi-e-al vieții hotar 

și unde-i al nopții mijit?

Să mai cred aș fi putut

că totu-aș fi eu împrejur;

ca adâncul cristalului pur,

străveziu, noptatic, tăcut.

Să mai prind cu mâna-aș putea

stele-n mine – așa mare

inima-mi pare; așa tare

ar vrea ca lui drumul să-i dea,

celui iubit pesemne,

de care-am prins să mă leg.

Străină și fără de semne,

cu soarta mea nu mă-nțeleg.

Ce-s eu oare jos, acolo,

sub tot acest necuprins?

Mirosind a pajiști nestins,

unduind încoace și-ncolo,

chemând și totuși cu spaimă

că-mi aude cineva o chemare

și spre pierzare

în altul răspuns o să-și aibă.

(1908, Neue Gedichte)

Ești răsărit sau oare mi-ești apus?
Că uneori mă sperie dimineața
și cu sfială-ncerc să-i șterg roșeața
și simt o teamă parcă-n al ei fluier, sus, 
că vin zile tăcute, lungi nespus. 
Dar serile sunt blânde și-ale mele,
le luminez încet cu-a ochilor lumină,
păduri în brațe legăn, le-ocrotesc,
și-s sunetul ce trece peste ele,
iar cu-ntunericul de prin viori, deplină, 
ființa de-ntuneric mi-o unesc.
(2.02.1898, din volumul Mir zur Feier)

Întunecime, tu, din care vin,

pe tine te iubesc mai deplin

decât văpaia ce-mprejmuiește

lumea, ea lucește

pentru vreun cerc, undeva, 

și-n rest nu știe nimeni de ea.

Însă întunecimea ține totu-n sine:

Forme și foc, animale, pe mine,

le ia-n stăpânire,

oameni și fapte – 

Și poate: o forță peste fire

se mișcă prin preajmă-n neștire. 

Cred numai în noapte.

(22 sept. 1899, din Das Stunden-Buch)

Cât îmi iubesc orele-ntunecate

când simțurile-adânci sunt și ispită;

în ele, ca în vechi scrisori uitate,

aflu că viața mea-i deja trăită

ca o legendă, depărtată, biruită.

Din ele-mi vine gândul c-am în față,

a doua vastă, nesfârșită viață.

Și uneori mă simt ca pomu-n vară,

ce visul pe-un mormânt rodește,

pe care el, băiatul de-odinioară

(caldele-mi rădăcini îl împresoară)

în cântec l-a pierdut și îl jelește.

(22 sept. 1899, din Stunden-Buch)

Traduceri de Ioana Pârvulescu

Publicat în Cultură, Literatură, PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *