Deoarece de la o vreme am început să dialoghez cu morţii şi viii împreună, cu cei cu care mă înţeleg şi cu cei cu care nu mă înţeleg, cu cei care mai au încă puterea să se joace şi cu cei care nu mai au energie pentru aşa ceva, m-am gândit că cel mai bun lucru ar fi să întocmesc nişte răvaşe zilnice despre lumea noastră de aici şi acum, despre ceilalţi şi despre mine. Aceste răvaşe nu au o destinaţie limpede, deşi în acelaşi timp ele sunt adresate cu destul de cântărită limbuţie celor care, sau vorbesc prea mult, sau nu mai vorbesc deloc, sau au uitat să vorbească. Misivele mele nu sunt, însă, deloc nişte fâşii de gânduri strecurate în vreo sticlă şi aruncate-n ocean. Nu sunt nici nişte poduri în gol. Sunt scrise cu nădejdea că vor ajunge, totuşi, undeva ţintit şi auzit.
&
Este de la sine înţeles că vorbindu-le atât înţelepţilor, cât şi neînţelepţilor, cuvintele mele nu vor avea încotro şi vor trebui să pactizeze într-un fel sau altul: dar cu ce anume şi cu cine? Pact cu înţelepţii înseamnă, oare, neapărat, ascultare şi răbdare? Iar pact cu neînţelepţii înseamnă, oare, neapărat, sminteală, fire năpraznică şi vorbe în pripă? Dacă din aluatul celor două categorii s-ar face un singur mulaj, ar arăta, oare, acesta precum o jivină cu două capete? Sau ar fi o făptură cu 11 degete, aşa cum numai despre Houdini, magicianul şi păcălitorul, se zvonea că are? Prea multe întrebări pentru o singură zi,
&
Se cuvine să spun că nu prea există cazuri în care înţelepţii ori neînţelepţii să poată fi prezişi dinainte ori preîntâmpinaţi. Aproape întotdeauna ei s-au manifestat spontan, fără vreo pregătire anume (mă refer la lumea laică, desigur). Aproape întotdeauna ei s-au ivit în faţa celorlalţi ca nişte mici stihii parţial controlate, vorbind, însă, într-o limbă nu întotdeauna sau doar arareori înţeleasă. Într-o limbă doar a lor. De aceea, aproape niciodată nu au fost pricepuţi, ci mai degrabă repudiaţi.
&
Există o graniţă sau o barieră exactă care îl desparte pe înţelept de neînţelept? Sau am putea spune că destul de multe lucruri, inclusiv înţelepciunea şi neînţelepciunea, se joacă la zaruri? Cine hotărăşte dacă tichia de măscărici se potriveşte ori nu pe un cap sau altul? Vom fi încercând astfel de tichii până când una se va potrivi? Poate că sminteala pregăteşte nu arareori înţelepciunea, chiar dacă va fi o înţelepciune cu de-a sila. Sau poate nu. Tichia de măscărici e legea zilelor noastre.
&
Pot fi iertaţi, oare, neînţelepţii pentru că sunt ceea ce sunt? Dar înţelepţii? Între unii şi alţii există un tramvai numit Intelect (sau Raţiune), iar nu Dorinţă, care te zdruncină încă de la urcare. Între ei există structuri mentale incompatibile ori indezirabile. Între ei există sperietori de ciori care nu mai folosesc la mare lucru. Între ei sunt posibile mai degrabă deconstrucţiile decât reconstrucţiile.
&
Se spune că, dacă trebuie o viză de intrare în ţara înţelepţilor (care viză să parafeze şi să specifice echilibrul, statornicia şi isteţimea celor numiţi astfel), pentru neînţelepţi nu este nevoie de o astfel de viză. Iar dacă ea ar fi necesară, totuşi, atunci ar putea fi numită cosmică? Un lucru limpede: atât înţelepţii, cât şi neînţelepţii sunt muritori, întru totul muritori. Prin urmare ceea ce îi desparte este doar o graniţă relativă de comportament, mai exact de judecată colectivă a comportamentului lor. Cu toţii, o ştim prea bine, am fost, suntem atât înţelepţi, cât şi neînţelepţi, fără să fim doar de-un fel ori de altul. Întrucât structura omenească este prin excelenţă hibridă, corcind extreme şi lucruri opuse.
&
Cum pot fi avertizaţi neînţelepţii să nu fie aşa cum sunt, ci să se preschimbe? Şi, oare, cum pot fi avertizaţi înţelepţii că prea multa înţelepciune este, la rândul ei, obositoare ori poate chiar plictisitoare? Ceea ce au în comun cele două tipuri de făpturi mai sus pomenite ritualic este simţul comicului. Ar fi bine ca lucrurile să arate astfel. Pe de altă parte există ceva care îi desparte radical: înţelepţii comunică, în general, în timp ce neînţelepţii sunt, de obicei, în criză de comunicare. Înţelepţii rostesc chestiuni logice şi cu miez (sau nu rostesc nimic, iar tăcerea lor trebuie pricepută ca un cuvânt absolut), în timp ce neînţelepţii rostesc sminteli şi lucruri considerate a fi fără minte. Oare?
&
Dac-ar fi să ridic vreodată o casă de nebuni, i-aş strânge laolaltă pe înţelepţi şi pe neînţelepţi. Nu ca să fie trataţi împreună, ci ca să se contamineze reciproc de ceea ce sunt şi nu sunt, de ceea ce îi diferenţiază şi îi face să fie opuşi. Deşi, dacă este să relativizăm în şagă, sunt ei întru totul opuşi altfel decât formal? Sunt ei într-adevăr opuşi conţinutistic? Extrema pe care o reprezintă fiecare dintre ei nu este, la urma urmei, doar o mantilă roşie, aţâţătoare, de folosit într-o coridă, în care taurul sau omul trebuie să se limpezească și dumirească în privința vieții lui?
&
Ipostazele înţeleptului sau neînţeleptului sunt doar nişte roluri cognitive minimaliste ori maximaliste, depinde de perspectivă. A fi înţelept sau neînţelept depinde de codul unei societăţi, al unui context, al unei epoci. Întrucât un înţelept din secolul al XIX-lea poate fi neînţelept odată transbordat în secolele XX și XXI. Şi invers! Înţelepciunea nu este un dat, ci o stare muncită de fapt. A fi neînţelept în decadentele două secole din urmă și în cel de acum poate fi şi o chestiune de snobism, de pildă. Vremurile sunt cele care distribuie şi redistribuie rolurile.
&
În ce mă priveşte, îi prefer de departe pe înţelepţii hâtri, pe mucaliţi, pe histrionii cu tâlc: vorbirea lor în răspăr are ceva sanificator şi terapeutic, chiar dacă nu pare aşa la prima vedere. Doar în aparenţă aceşti înţelepţi sunt nişte măscărici. Teatralitatea lor nu este niciodată zadarnică, ci pilduitoare şi simpatică (chiar dacă acest ultim cuvânt nu este foarte adecvat în acest context). Să ne mai amintim, oare, că unii dintre marii sfinţi şi pustnici creştini au mimat sminteala tocmai pentru a se putea ruga în singurătatea lor (evitaţi fiind de ceilalţi) şi pentru a-şi prezerva înţelepciunea muncită şi suferită?
&
Mi-a fost ciudă întotdeauna pe înţelepţii muţi, pe cei care se sălăşluiesc în tăcere. Nu fiindcă le-aş contesta dreptul să se închidă astfel şi să-şi prezerve într-o asemenea manieră înţelepciunea, ci doar întrucât, dacă misiunea lor în lume este să deschidă ochii minţii (şi ai sufletului) celorlalţi, atunci ei trebuie să vorbească. Ar trebui neapărat să vorbească, iar nu să tacă! De la vorbirea lor s-ar putea ivi multe învăţăminte şi lucruri noi şi compatibilităţi (ori compatibilizări) între unii şi alţii. De aceea, ar fi preferabil ca înţelepţii care nu mai vor să vorbească şi care râvnesc muţenia să îşi taie limba, astfel încât să fie siguri că, într-adevăr, nu vor mai vorbi niciodată, pentru că nu mai au nici de ce, nici pentru cine.
&
S-ar putea spune, oare, că înţelepţii sunt clienţii echilibrului, iar neînţelepţii, clienţii dezechilibrului? Întrebarea mea este retorică. Între cele două categorii există o contaminare generică şi, în acelaşi timp, o distincţie tranşantă. Consumatorii echilibrului ori cei ai dezechilibrului ar avea destule de spus despre astfel de diferenţe apropiate şi nu întotdeauna specifice. Formula a îndruga vrute şi nevrute s-ar putea să li se potrivească atât unora, cât şi altora. Inclusiv mie (sic)!
&
Ce se poate spune cu siguranţă despre înţelepţi şi neînţelepţi este că sunt făpturi speciale, cu şi de care nu te prea poţi plictisi. Fireşte, o rutină poate să se instaleze oricând în faptele unora sau altora, aşa cum la fel de bine înţelepţii ori neînţelepţii pot fi ţapi ispăşitori pentru destule chestiuni nerezolvate ale lumii noastre dintotdeauna. Există, apoi, un lanţ al slăbiciunilor de care suferă ambele categorii. Esenţial este, însă, ca înţelepţii ori neînţelepţii să îşi poarte tipologia cu ceremonial, să iniţieze, indiferent dacă într-un sens ori într-altul.
&
Una din reacţiile produse de înţelepţi şi neînţelepţi este melancolia, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Nu am o explicaţie limpede pentru acest lucru, pentru melancolia mea. Probabil că ei mă fac să mă gândesc şi să simt starea de inadaptare ori de incompatibilitate cu lumea. Mă fac să percep integrarea ori neintegrarea mea printre ceilalţi, tocmai întrucât astfel de lucruri sunt cât se poate de vizibile prin comparaţie cu înţelepţii şi neînţelepţii. Dar dacă ar fi să aleg nu aş fi, cred, nici întru totul înţeleaptă, nici întru totul neînţeleaptă, ci un hibrid, un centaur. Ne place, nu ne place, aceasta este condiţia cea mai apropiată de structura umană a ultimelor vremuri.
&
Una din calităţile înţelepţilor şi neînţelepţilor la un loc este stârpirea lenii: pentru că felul de a fi al celor numiţi mai sus provoacă întotdeauna o reacţie şi activizează vrând-nevrând, ruinând pasivitatea măcar efemer. Nu poţi rămâne în nici un caz indiferent, spectatorul este silit să iasă din pielea sa lenevoasă. Uneori trebuie ochi lăuntrici pentru reacţia de neindiferenţă, alteori sunt de-ajuns şi doar ochii exteriori, cei cu care ne-am născut.
&
Atât înţelepţii, cât şi neînţelepţii sunt folositori pentru a pricepe mai bine ceea ce îndeobşte numim lumea pe dos. Unii folosesc la a ieşi cu bine din respectiva lume, alţii folosesc la a te sălăşlui mai bine în aceeaşi lume. Dacă s-ar travesti unii în alţii, rezultatul ar fi şi mai izbitor. Ceea ce preocupă este, la urma urmei, compensarea plictisului şi a dezechilibrului fie prin alt dezechilibru, fie prin tocmai echilibrul atât de opus şi râvnit. Nu în ultimul rând, cred că înţelepţii şi neînţelepţii sunt cobai adecvaţi pentru a analiza, din când în când, pesimismul existenţial şi pentru a-l camufla în optimism. Vorba vine.
&
A venit timpul să recunosc că uneori mă irită mai mult înţelepţii decât neînţelepţii. Şi că, dacă este să fiu cusurgie, atunci vin cu reproşuri mai apăsate faţă de înţelepţi decât faţă de neînţelepţi (căci neînțelepții e destul de limpede ce sunt și ce cusururi au)! Nu este vorba despre înţelepţi în general, ci doar despre aceia care, deşi ar putea fi impecabili de înţelepţi, sunt înţelepţi doar pe jumătate ori pe sfert. Nu am o măsurătoare pentru această înţelepciune calculată procentual, după ochi şi după urechi, dar aşa simt că stau lucrurile. Când înțelepții se lasă prea mult rugați și prea mult așteptați, când absența lor (sau pasivitatea lor) devine tezistă, ei riscă să stârnească mâhnire și ciudă. Așteptarea ritualică a înțelepților produce frustrare, asta e clar!
&
Mi-aş dori ca înţelepţii şi neînţelepţii să fie creatori (sau ficționaliști, dacă mi se îngăduie acest cuvânt). Sau măcar neînţelepţii să fie aşa ceva: astfel s-ar justifica, poate, o parte din dezechilibrul şi tensiunea lor, dacă acestea ar fi investite artistic. Dar, oare, sunt în mod automat înţelepţii fericiţi pentru că sunt înţelepţi, iar neînţelepţii sunt, tot în chip automat, nefericiţi pentru că sunt neînţelepţi? Şi care dintre ei cunosc mai adecvat durerea? Căci durerea este, oricum am lua-o, materia consistentă a lumii noastre şi poate că ea defineşte cel mai bine reacţia de a fi şi a exista atât a înţelepţilor, cât şi a neînţelepţilor.
&
Oare există o spaimă aparte pe care să o aibă înţelepţii şi neînţelepţii? Mă întreb ce anume le-ar putea provoca frică. Inadecvarea la lumea din care fac parte? Riscul de a fi respinşi şi marginalizaţi? Constatarea că nu sunt pricepuţi de către ceilalți decât eventual pe fărâme? Sunt ei, oare, dotaţi cu vreun killer instinct, aşa cum ar trebui să stea lucrurile în ceea ce priveşte făpturile speciale? Există un punct culminant al înţelepciunii şi al neînţelepciunii? Care ar fi constatarea cea mai de bun simţ în cazul lor? Uf, prea multe întrebări. Dacă aș putea răspunde la toate, aș putea să par chiar eu o înțeleaptă (pe fărâme). Sau o neînțeleaptă în întregime.
&
Unul din noroacele înţelepţilor, dar şi al neînţelepţilor, este acela că nu se tem de moarte, că nu au o astfel de spaimă. Ei optează să trăiască în profund echilibru ori în profund dezechilibru tocmai din acest motiv. Sunt chiţibuşari, în felul lor, din tocmai această cauză. Nu simt nici un fel de vină faţă de, să zicem, păcatul originar, căderea din paradis etc. Drept care nici un fel de cobe nu le poate fi potrivnică. Şi, în general, s-ar putea spune că nimic nu îi prea poate atinge. Oare?
&
Sunt, vreodată, euforici înţelepţii şi neînţelepţii? Mi-i închipui dansând nebuneşte, şi pe unii, şi pe alţii, chiar dacă dansul lor primeşte conotaţii diferite. Şi văd în euforie o contrapondere la asprime. dar, în același timp, mă întreb cum va fi arătând senilitatea în cazul celor două categorii. Sunt manipulabili înțelepții-neînțelepții? Există vreun risc ca ei să ne tragă pe sfoară pe noi, cei care nu suntem nici neapărat înţelepţi, nici neînţelepţi?
&
Există, cu siguranţă, câteva lucruri care nu le pot fi aplicate ori puse în cârcă înţelepţilor şi neînţelepţilor, de pildă: compătimirea, ambiţia, tortura. Pentru că ei sunt, cel puţin din punct de vedere intrinsec, cei-care-ştiu-ce-este-de-ştiut-şi-de-neştiut. Personal, mi-ar face plăcere să îi văd râzând şi dialogând despre imperfecţiune. Sau m-ar răsfăța să îi văd ajunşi la paroxism, cum se spune. Dar nu aş dori niciodată să îi prind în capcană sau cu mâţa-n sac. S-ar putea ca pentru ei să fie necesară inventarea unei noi geometrii. Nu, însă, şi a unei noi semiotici.
&
Dac-ar exista vreo formă chiar şi naivă de rivalitate între înţelepţi şi neînţelepţi, ei ar trebui să se înfrunte într-un turnir oral, foarte pe gustul causeur-ilor din zilele noastre. Dar, în acelaşi timp, între ei ar trebui să funcţioneze o complicitate lingvistică în fața presupuşilor spectatori şi raisonneur-i. Iar dacă ar pactiza unii cu alţii, nu cred că cineva ar mai izbuti să desfacă ghemul îmbârligat al realităţii şi al cunoaşterii. Întrucât legătura dintre înţelepţi şi neînţelepţi ar fi una periculoasă, poate chiar fatală. Dar, oare, pe cine încerc eu să păcălesc acum?
&
Nu ştiu cât de corect procedează cine îi bănuieşte pe înţelepţi şi pe neînţelepţi de exhibiţionism: ce-i drept, în cazul neînţelepţilor riscul acestei suspiciuni este mai mare, dar chiar şi aşa tot riscant. Întrucât exbiţionismul atrage după sine voyeurismul, prin urmare raisonneur-ul care acuză pe cineva de exhibiţionism, dar în acelaşi timp se complace în a fi spectatorul acelui exbiţionism, nu este el un voyeur, chiar dacă doar unul minimal? Mi-a trecut prin minte la un moment dat că oricum cei care îi observă de departe (sau de aproape) pe înţelepţi şi neînţelepţi nu pot fi decât nişte voyeuri, atâta timp cât au conştiinţa faptului că sunt nişte observatori ai unor făpturi mai puţin obişnuite.
&
Cum ar trebui înţeles catharsisul în legătură cu înţelepţii şi neînţelepţii? Şi care ar fi dialectica dintre cele două categorii? Depinde credibilitatea lor de astfel de chestiuni? Prestidigitatorii ar putea comenta mai adecvat decât mine astfel de lucruri. Întrucât ceea ce fac eu aici este doar să aproximez prin intermediul intuiţiei, iar intuiţia este benefică, desigur, dar poate fi teribil de aluvionară. Naraţiunea mea empatică este doar o psihodramă redusă, prin intermediul unor categorii atipice de fiinţă.
&
Există vreo alternativă viabilă la înţelepţi şi neînţelepţi? Sunt aceştia sau ar putea fi nişte vedete sau VIP-uri, cum le-am spune astăzi? Cât de importantă este imaginaţia în cazul lor? Mai exact: au înţelepţii imaginaţie? Căci despre neînţelepţi se ştie că au aşa ceva chiar în surplus. Care ar fi dogma unora şi a altora? Există vreun şoc cathartic pe care ei să îl producă? Nu sunt ei, de fapt, un soi de fii risipitori, nişte rebeli împotriva instituţiilor oficiale?
/Aceste răvașe datează de mai bine de un deceniu și au fost inspirate de corespondența cu prietenul și eseistul Valeriu Gherghel și de prima lui carte – Porunca lui rabbi Akiba/
Foto: Dan Ciupureanu
