Războiul nostru cel de toate zilele

Alexandru Vakulovski (n. 1978) este poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist și scenarist, originar din Republica Moldova. A debutat în anul 2002 cu romanul Pizdeț, apărut la editura Aula, roman reeditat anul trecut la editura Polirom. Au urmat romanele: Letopizdeț. Cactuși albi pentru iubita mea (Idea Design & Print, 2004), Bong (Polirom, 2007), 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montana (Cartier,2010); volumele de poezie: Oedip regele mamei lui Freud (Aula, 2002), TU (împreună cu Mihail Vakulovski, Biblioteca de Poezie, 2002), ecstasy (Pontica, 2005), dați foc la cărți (Tracus Arte, 2012) și Priveliști (Charmides, 2017); piesa de teatru Ruperea. Ridicat de la Însuși (2002), volumul de interviuri Afganii (Tracus Arte, 2016) și cartea pentru copii Ivan Turbinca 2.0 (Editura Muzeului Literaturii Iași, 2019).

Cea mai recentă apariție editorială a sa este volumul de poeme, a cui e casa asta, apărut la editura bistrițeană Charmides, spre sfârșitul anului 2020, în colecția Great’s. O parte din acest volum a fost scrisă în rezidenţa literară Prishtina has no river, oferită de Qendra Multimedia și

Fundaţia Traduki. 

Volumul este structurat pe două secțiuni majore: mare, soare, titușki, omuleți verzi, și apă-n Kosovo. Motorul ambelor cicluri poetice este războiul, cu specificarea că, în cadrul celui dintâi ciclu, este descris, într-o manieră demnă de un adevărat reporter de război, conflictul armat din Ucraina din anul 2014, iar în cel de-al doilea sunt prezentate mai degrabă urmările războiului din Kosovo, țară aflată momentan într-o stare de aparentă pace, dar din care nu au dispărut complet armele, chiar dacă acum ele trec drept o garanție a menținerii păcii în teritoriu. 

Prima secțiune, formată din cinci poeme de o amplă întindere, este la rândul ei împărțită în trei registre tematice, fiecare având imprimat un alt aer. 

Primele două poeme, cele în care sunt descrise atrocitățile conflictului ruso-ucrainean soldat printre altele și cu anexarea Crimeii de către Rusia, dar mai ales cu moartea a sute, poate chiar mii de civili ruși, ucraineni, moldoveni dar și de alte naționalități ce au devenit victime colaterale, sunt scrise într-o manieră în egală măsură rece, împrumutând stilul jurnalistic, dar și dramatică, datorită nivelului ridicat de empatie pe care Alexandru Vakulovski îl imprimă în toate poemele sale: „moartea nu a mai fost atât de aproape/ o urmărim în direct de la Kiev/ uite oamenii/ uite coasa/ uite automatele kalaşnikov/ uite nu mai sunt oamenii/ uite cum moartea/ se întinde pe jos/ într-o baltă/ vie/ cu sufletul la gură/ oamenii înconjuraţi de barricade/ cântă/ poze/ filme/ oameni vii/ oameni plini de sânge/ aceiaşi oameni/ deja cadavre”; „în avionul doborât/ de cei ce spun că aduc pacea/ erau 298 de oameni/ oameni cu vise/ treburi/ pasiuni şi viaţă/ olandezi/ americani/ tailandezi/ germane/ malaizieni/ francezi/ indonezieni/ britanici/ belgieni/ filipinezi/ neozeelandezi/ australieni/ canadieni/ chiar şi un roman/ Andrei Anghel/ de parcă/ ar conta/ visele lor s-au amestecat/ cu resturile avionului doborât/ de un BUK/ îi pomenim la grămadă/ ca la cimitirele cu gropi frăţeşti”.

Poemul median, cel ce are și un moto cât se poate de sugestiv, „de la Ieremia citire”, este scris într-o manieră profetică, dar nu în sensul de prorocie despre viitor, ci în sensul în care poetul, asemenea profeților biblici, trage un semnal de alarmă și încearcă să le deschidă ochii celor ce dețin frâiele lumii și implicit ale războiului, că deasupra lor și a aparentei lor atotputernicii este Dumnezeu, singurul care este cu adevărat atotputernic și singurul care poate decide soarta întregii lumi. Nu întâmplător este invocat numele profetului Ieremia, ci pentru că acesta este autorul unor „plângeri”, ale unor scrieri ce stau sub semnul lui „vai”. Iar Alexandru Vakulovski imprimă poemului său aceeași atmosferă de plângere, laitmotivul său fiind versul „se va alege praful”. 

Ultimele două poeme ale secțiunii dedicate Ucrainei sunt scrise în registrul melancoliei și vorbesc despre cât de prietenești și înfloritoare erau cu ani în urmă relațiile dintre basarabeni și ucraineni, și mai ales despre cum era Odesa, micul Paradis al ambelor națiuni, și nu numai. 

Cea de-a doua secțiune majoră, apă-n Kosovo, este scrisă sub forma unui jurnal de călătorie în Prishtina, capitala noului stat balcanic, dar și prin împrejurimi. Sunt descrise atât peisaje, fapte banale cotidiene, secvențe ce pun în lumină conviețuirea mai multor confesiuni religioase în perimetrul noii țări, mâncăruri, obiceiuri locale, biserici și multe altele. Tonul abordat este unul aparent lejer, amintind de poemele din Priveliști, anteriorul volum al lui Alexandru Vakulovski, dar care trădează pe alocuri o minimă nesiguranță, imprimată mai ales de faptul că încă se văd la tot pasul efectele războiului de aici, deși s-au scurs deja destul de mulți ani de la încetarea oficială a ostilităților. Poemul care surprinde chintesența acestui reportaj despre Kosovo este, după părerea mea, următorul: „când ieși din Priștina/ din autobuz vezi statuia/ libertăţii/ apoi piaţa de la intrare în oraș/ plină de cărbuni și lemne în/ căruţe pe jos în remorci// din când în când se vede și câte-o cruce/ câte-o biserică/ apoi când te depărtezi apar monumentele/ funerare și gropile comune/ în faţă pe un deal o biserică/ catolică/ kosovarii n-au treabă în general cu catolicii/ doar cu fraţii ortodocși// probabil încă/ din timpul ultimului război/ a înflorit businessul cu monumente funerare/ asta se vede ușor pe drum/ piatră și monumente// cum intrăm în Peja vedem/ cisternele imense de la fabrica de bere/ o luăm pe jos trecem pe Bill Clinton/ la fel cum am trecut pe Bill și la Priștina/ apoi și pe Toni Bleri unde pe o clădire sunt/ ancorate drapelele ţărilor UE/ trecem pe lângă Maica Tereza râu/ apoi pe lângă casele vechi/ frumoase și/ cele noi iar în faţă/ în faţă pe la cheile Rugovei cade cerul în cascade/ la fel de brusc și zgomotos de parcă ai deschide/ o doză de bere Peja” .

Noul volum de poeme al lui Alexandru Vakulovski reprezintă, dincolo de valoarea sa literară intrinsecă și indiscutabilă, și un mare act de curaj, mai cu seamă că ecourile conflictelor militare abordate de el aici încă nu s-au stins de tot, iar el nu se teme să folosească în poemele sale nume concrete, să denumească vinovații, să pună punctul pe i și degetul pe rănile încă deschise și să tragă semnale de alarmă cu privire la aspecte deosebit de sensibile. Din acest punct de vedere, el trece drept un model de urmat pentru toți confrații poeți și oamenii de litere în general, care nu ar strica să abordeze și ei mai des în scrierile lor, indiferent de gen, probleme cu adevărat importante cum sunt războiul, corupția, încălcările drepturilor omului, și inechitățile sociale, indiferent la ce nivel al societății ar fi sesizate acestea.

Publicat în Print MDRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *