Reconstrucția memoriei

Suntem așa ca specie, ca nație, ca oameni. E deprimant să știi că ești așa distrugător și putred.

Un roman puternic al tensiunilor identitare este Perestroika Boys, monografiind dintr-o perspectivă slab accesibilă cititorului care nu a cunoscut și trăit în Moldova anilor 2000 o lume de tranziție înconjurată de aura unei speranțe dulci patriotice, o întreagă cultură materială și o mentalitate adolescentină prin intermediul căreia se creează o rețea de prietenii încărcată de sensuri. Dinu Guțu descrie o membrană a realității, supusă astfel unei observații zdruncinătoare, selectează și creează o arhivă a tinereții care adăpostește răspunsurile pentru tragediile de mai târziu și, în același timp, încearcă să definească fibra și abisurile sufletului uman, să explice reflexe morale, obsesiile, instinctele neînfrânate ce glisează într-o zonă a violenței cu care, în mod absurd, fiecare se obișnuiește. În ciuda structurii sale fragmentare (mărturii, extrase din memorii), cartea are un miez în jurul căruia se țese și se construiește – aș spune eu cu mare atenție – suspansul, într-un crescendo ce atinge punctul maxim de presiune și care redă cu o acuratețe dezarmantă momentul în care siguranțele cedează. O desfășurare de forțe maligne ce cartografiază harta unor traumatisme.

Știi ce-o să faci? O să scrii un fel de roman slab realist cu niște părți exotice despre moldoveni ca să-l vinzi românilor. Cum am citit la mujâcu’ cela, crescut în URSS, rețete de salată șuba și povești cu Ceburașca.

Narațiunea este liberă de orice constrângere, Dinu Guțu retrasează aproape ca o obligație morală firul roșu al evenimentelor, instrumentalizează amintirea, iar rezultatul nu presupune nicicând o încercare de potrivire a pieselor, ci mai mult de înțelegere a fiecărei figurine așezate pe această planșă. Grupul este doar un pretext, brigada vrea doar să inspire un sentiment de protecție, când de fapt acesta este greu de obținut pentru că „nimic nu-i sigur la noi în Chișinău, și-n genere în lume”. Inteligent este montajul pe care Dinu Guțu îl orchestrează și în mijlocul căruia îngrămădește tensiuni, polemici, nesiguranțe ale unor băieți de clasa a unsprezecea, întâlnirile intime ale dramei politico-sociale cu esența lor pur umană reflectată în modul lor gălăgios de a cere de la viață și de a răscumpără tot ceea ce părinților le-a fost refuzat. Chișinăul devine un personaj de sine stătător, este martor al tuturor căutărilor, protestelor și experimentelor primitive de preluare a puterii („ai o problemă sau o situație de rezolvat, un pistol te-ajută, te ridică mult”). Culoarea locală este surprinsă prin limbaj, nu atât cel simplu al basarabenilor frământat de rusisme, cât cel al lumii interlope basarabene ce epuizează semnificația acestei rememorări și adâncește dimensiunea universului adolescentin în plin proces de schimbare. Naratorul urmărește povestea unei găști de băieți printr-o serie de episoade ce cuprinde un deceniu de transformări. Timp în care dramele individuale se cristalizează și pe care Gonzo, investigând, luând interviuri, stabilind întâlniri cu cei din trecutul său, încearcă să le alăture datorită dorinței de reglare a raporturilor dintre trecut și prezent. „O să-i chem pe rând la bere și-o să le propun să vorbim, o să le spun și pentru ce, o să-i conving c-avem nevoie de-o carte, ca istoria să nu se repete”. „Exoticul” moldovenilor reprezintă, mai degrabă, un material brut ce propune spre rezolvare o problemă de morală, de identitate.

În Chișinău până și simplii trecători sunt ca niște p-p-păpuși mecanice, nici vii, nici moarte, cu o cheiță care le mișcă de la spate. O lume ce are mai multă cădere-n ea decât viață.

La Odiseu, un liceu de elită din Chișinău, există un Max bâlbâitul cu plete lungi de rocker, un Dima/Dimon separatistul, om al chestionării continue și al căutării obsesive a respectului, un Toni cu un profil ideal al copilului de bani gata al acelor ani, cu geaca de piele neagră, un Zaicik, cel care naște frică în celălalt ca o bombă cu ceas și Gonzo, cel care o să ajungă jurnalist ori scriitor, cum îi prezicea Zaicik. Toți pațani, anume aspiranți la statutul de membru al unei brigăzi și actanți ai unei culturi de grup, ai unei mișcări ce îi prinde pe toți într-un joc în care nimeni nu ajunge să cunoască pe nimeni. Oxana, olimpica hipercunoscută din liceu, îi poate caracteriza limpede peste mulți ani, căci citește în fiecare un anumit potențial de haos și menține distanța: „Cred că erați caractere foarte competitive, băieți într-a unșpea”. Evident, competiția nu este recunoscută, poate doar minimalizată pentru că oricum relațiile umane păreau sortite eșecului, susținute de întâlnirile la terasele de lângă liceu, petreceri și, în general, de mult zgomot și de fugă. „Oamenii sunt de multe feluri, dar nu-i niciunu’ prea special să nu poată fi pus într-o clasă”. Destinul fiecăruia se imprimă ca un ecou într-un sistem mult mai mare decât ei ce înglobează speranța pusă în zona naționalistă (fie că vorbim de unioniști sau proruși, deoarece romanul nu lasă neacoperită niciuna dintre aceste două direcții), mixajul etnic din Basarabia sau dirijismul ideologic. Protestele la care ei participă în piață cu aplomb, femeile cu icoane și cruciulițe, marșurile pline de afectare, concertele nu sunt neapărat o formă de pledare pentru cauza politică a Unirii, ci subliniază un conflict simplu ce se reduce la problema sărăciei îmbrăcată în lirism, în poezii despre națiune. „Asta e, suntem datori vânduți pentru mulți ani fostelor năluci, lumea liberă nu se construiește-ntr-o singură zi”. Aici este vorba doar despre neadaptarea băieților prinși în tăvălugul liberalizării cum îl numea Costi Rogozanu, iar Gonzo are conștiința acestui lucru: „Arătam așa de patetic și de slabi înșirați pe jos, niște bărbați care nu erau pân la capăt bărbați (…) au simțit frica, neadaptarea din noi”. Se simte deja derapajul de la „cultul” pațanului ce trăia în interiorul mecanismului debil și care își atribuia puterea după bunul plac.

Pietrele au fost încercarea noastră de a le opune rezistența, dar niciodată n-a fost cu adevărat o rezistență. Cred că despre lipsă de lider era vorba.

Sentimentul împotrivirii, al revoltei dospește în fiecare suflet, depinde doar modul de manifestare. Secvențele din „jurnalul” mamei lui Dimon ascund amărăciunea concretizată într-o plecare disperată în Italia (unde capitalismul era oricum mai dezvoltat decât cel al fostelor țări comuniste). E un strigăt tăcut în descrierea pachetului lunar cu conserve de ton, bomboane Perugina și cozonac pufos de opt euro sau în nopțile petrecute la Caritas. E o anumită demnitate în rezistența prin cultură a tatălui lui Gonzo, profesor universitar. El nu participă la proteste, nu are pancarte, dar are principii care vorbesc de la sine pe care le impune în fața copilului său, „nu mai vorbi, te rog limba ocupanților”. E o stranietate în privirile și întrebările lui Dimon pentru prietenii săi de la Odiseu. Poreclit și transnistrianul, Dimon nu își găsește locul în această aglomerare de forțe: respins în Tiraspol pentru că e român/moldovan, luat în râs în Chișinău pentru că s-a născut în Transnistria, iar în România privit cu ochi ciudați. „Obsesia mea față de cei slabi, de cei căzuți atunci o-nceput”, încă de la meciurile de fotbal inofensive de la școala din Tiraspol dintre echipa lui și cea a rușilor, uniți, pregătiți de atac. În final, Dima își devorează fricile trecutului consumat de microuniversul clanurilor mafiote pe care grupul său îl ia în stăpânire.

Perestroika Boys cartografiază un teren al incertitudinilor, al zbaterilor unor adolescenți și, respectiv, ilustrează cercetarea cu o curiozitate bolnavă mărturisită a tot „ce zăcea sub liniștea și bucuria grupului nostru de pațani” pentru că iluziile se aștern ca un văl în lupta încrâncenată de afirmare a identității, fie cea colectivă, fie individuală. Un ultim portret care se evidențiază este cel al Dașei, sora lui Dimon. Ea fuge de rușinea socială, de un titlu, pentru a-și domoli temporar fricile în gustul dulceag al laptelui condensat pe care nenea Kolea îl oferă. Nu hainele scumpe, nu mașinile de firmă îi asigură ei stabilitatea (așa o visează pațanii), ci momentul când totul se  anulează, când lumea stă într-o linguriță de zgușionkă. Nu e nostalgie în scriitura lui Dinu Guțu, e punctarea unei maladii a firii, o tăietură menită să potolească neliniștile. 

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *