Redescoperirea unui autor uitat – Alexandru Monciu-Sudinski despre teatralitatea vieții (I)

Puține „cazuri” au stârnit atâta interes printre detectivii literari precum cel al scriitorului Alexandru Monciu-Sudinski. Emigrat în Suedia la sfârșitul anilor ’70, după publicarea a trei volume, unul de proză scurtă (Rebarbor, 1971) și două de reportaje (Caractere, 1943; Biografii comune, 1974) cu statut incert – dacă pentru unii critici (de exemplu Mircea Iorgulescu) ele reprezintă transcrieri ușor literaturizate ale unor interviuri luate muncitorilor de la uzinele de pe lângă Galați și sătenilor din Glimboca (din actualul județ Caraș-Severin), pentru alții (Ion Manolescu, Irina Petraș), reportajele au un caracter pur ficțional – Sudinski a ales să își piardă urma, abandonându-și trecutul și familia pentru a se dedica unei cauze mistice: căutarea divinității.

Adesea criticii care s-au aplecat asupra volumelor semnate de scriitor au observat existența unor puncte de intersecție între textele acestuia și cele aparținând operei lui Ion Luca Caragiale. Asemenea marelui clasic, scriitorul a fost preocupat de surprinderea unor „caractere” (personaje creionate în manieră caricaturală, în genul celor din Momente și schițe) sau a unor figuri abrutizate, traversate prin experiențe stranii (asemănătoare celor din nuvelele caragialiene), capabile să ilustreze hibele unei întregi societăți prin felul lor de a vorbi, de a gândi – sau, mai bine spus, de a nu gândi, cel mai adesea, pe cont propriu, ci influențate de un sistem foarte clar de norme impuse din exterior, care anulează orice urmă de individualitate și face imposibilă urmarea unui traseu existențial ghidat de liberul arbitru – și de a acționa.

Teatralitatea (metamorfozată uneori în efect cinematografic) specifică textelor sudinskiene ține, pe de o parte, de dimensiunea estetică a povestirilor și a reportajelor marcate de oralitate și ironie, replicile personajelor sale meritând, fără îndoială, un loc în rândul frazelor cele mai memorabile din literatura română postbelică: „Beau pentru că mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu domn; iar dacă vrei să fii domn, trebuie să te cinstești și pe tine, dar și pe alții! Și eu mă cinstesc!” (1973, p.188), „un strugar talentat este în felul următor: de exemplu, eu” (1973, p. 71), iar pe de altă parte de dimensiunea etică a acestora, în măsura în care viața de zi cu zi într-un regim totalitar are aspectul unui spectacol în care comedia, tragedia și absurdul se amestecă și se determină reciproc. Pasiunea pentru dramaturgie a autorului s-a făcut, de altfel, remarcată încă din tinerețea sa, atunci când, după absolvirea liceului, și-a încercat norocul la Facultatea de Teatru din București, dând admitere la regie, unde este însă respins. Astfel, nu este de mirare că în lucrările sale a abordat o perspectivă regizorală, fapt care a făcut posibilă inclusiv jucarea unei piese de teatru bazată pe o selecție de reportaje ale lui Monciu-Sudinski (regizorul George Bălăiță le aduce în fața publicului la Teatru Giulești), așa cum nu este de mirare că aceste lucrări au un puternic caracter anticomunist, ținând seama de atitudinea dezaprobatoare dezvoltată de autor încă din copilărie, atitudine influențată în primul rând de familia sa – părinții, împreună cu bunicii materni de origine basarabeană s-au refugiat în România înainte de nașterea autorului, având o puternică aversiune față de sovietici.

Fiecare dintre cele trei cărți ale sale poate fi privită ca un exercițiu de demistificare a utopiei comuniste și de deconstrucție a falselor imagini asociate acesteia. Valoroase ca tablouri de epocă care se pretează cu ușurință la o analiză socio-politică, cărțile lui Monciu-Sudinski trebuie apreciate (și) din punct de vedere estetic pentru forța cu care aduc pe scena literaturii oameni vii, autentici în toata inautenticitatea lor, motiv pentru care relectura lor, în vremuri mai tulburi, încercate de tendința extremismului ideologic, devine deopotrivă un act de delectare și o activitate de recăpătare a lucidității.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Print
Silviu Romaniuc

Așteptând ca moartea să se întâmple

Publicat la sfârșitul anului 2020 (Polirom), (micro)romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, propune, la o primă vedere, povestea conceperii baladei

Print
Codrin Dinu Vasiliu

Lecturi de vacanță și post-vacanță

Unul dintre cele mai importante momente de fractură în macro-economia lecturii este reprezentat la noi de începutul școlii. Un început al școlii, cu flori și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *