Regalul unor repetiții cu Olga Tudorache

A şovăit între muzică, teatru şi dans înainte de a alege teatrul. A uimit lumea teatrului cu tăcerile ei senine şi a impus respect, apoi s-a retras discret din lumea teatrului. S-a născut la 11 octombrie 1929, în Oituz, Bacău și a murit în 18 octombrie 2017.

În 2017 i-am luat interviu actriței Carmen Tănase. Sinceră şi amuzantă, printre drumurile pe care le făcea la spital, căci marea Doamnă a teatrului românesc era internată, mi-a povestit atunci despre drumul său în teatru şi film, despre vacanţele cu Olga Tudorache care i-a fost profesoară, mentor şi mamă. Se întâmpla cu două săptămâni înainte de a muri.

Carmen Tănase visa să fie medic veterinar sau inginer zootehnist pentru că-i plăceau animalele. „Tatăl meu, care făcea parte dintr-o familie cu neam din neam care au fost învățători, profesori, mi-a zis: <<Nu se poate, fata mea ca o prințesă, să stea la coada vacii?>>. Drept pentru care m-a dat la Liceul Pedagogic împotriva voinței mele, cu gândul că dacă nu voi intra la facultate, voi avea o meserie onorabilă, curată, frumoasă. Nu voiam să devin profesoară. Tot atunci, eu ascultam mult teatru radiofonic, seara, în camera mea, îmi imaginam tot felul de chestii, mă puneam în tot felul de situații. Eram îndrăgostită de vocea Ginei Patrichi, pe care o văzusem și la televizor. Îmi plăcea teatrul, dar nu doream să fiu actriță. Nu conștientizam ce înseamnă să fii o actriță. Terminam liceul, a venit tata acasă, cu o programă de admitere la facultate, ca să aleg. Taică-miu mi-a zis: <<Du-te la teatru, că la limba română ești bună, trebuie să înveți niște poezii, un monolog și o povestire>>. M-am hotărât să dau la teatru, exact ca un copil tâmpit care nu înțelege că teatrul e ceva greu. Am picat la probele eliminatorii. Am ieșit de la examen, mă aștepta tata, m-a întrebat: <<Ce facem cu chestia asta, continuăm sau te pregătești pentru altceva?>>. M-am pregătit cu Olga Delia Mateescu. Ea nu mai făcuse pregătire cu viitori studenți până atunci, era primul ei experiment. M-a pus să fac tot felul de chestii grele, abia după trei luni mi-a spus: „E posibil să intri”. Am intrat ultima. Apoi am nimerit la clasa Olgăi Tudorache.

Ca să spun tot ce am de spus despre Olga Tudorache e greu de spus în cuvinte. Am învățat meserie de la un mare artist, de la un mare om. Are un suflet extraordinar. În facultate, uneori era dură cu noi, dar când o cunoșteai realizai că era o mască duritatea ei, iar dincolo de ea descopereai un suflet milos. Ne iubea mult. Chiar și atunci când o luam pe cocoașă, pentru că făceam prostii, că eram tineri, ea ne certa cu iubire. Nu te puteai supăra pe ea.

M-a luat să joc la Teatrul Mic, din anul III de facultate. Era o chestie mare de tot ca înainte de Revoluția din ’89 să joci într-un teatru, pe o scenă profesionistă. Eu și Radu Duda am jucat cu dânsa în spectacolul cu piesa „Fluturi, Fluturi”. Nu apucasem să trec turul de foc de la Studioul „Casandra”. Era primul meu spectacol, primul rol pe o scenă în teatru, aveam 20 de ani, am învățat meserie.

Și, totuși, să joci lângă doamna Olga nu era simplu, nu era ușor, trebuia să faci față. Acolo am învățat multe din mers. Stând în culise, vedeam ce face, cum face. Am jucat spectacolul şi după ce am terminat facultatea, la Iași, la Teatrul Național, unde am fost repartizată, în regia lui Cristian Hadji Culea, iar doamna Olga a venit după noi. Făcând turneu prin țară cu spectacolul, dar și în Israel, repetam, dormeam împreună, mâncam împreună, era normal să ne apropiem. Apoi am făcut vacanțele la mare împreună, eu, Radu și doamna Olga. De multe ori, i-am spus despre mine secrete pe care mamei n-am avut curajul să i le spun. Este omul care mi-a pus meseria în mână, mi-a fost model, mentor, o iubesc dincolo de cuvinte. Mi-e ca o mamă şi acum. Când m-am îndrăgostit prima dată, a fost lângă mine, se bucura cu mine, se enerva sau înjura cu mine dacă ăla îmi făcea ceva rău. Mi-a dat sfaturi.

Ca om, Olga Tudorache a fost puternică, generoasă, bună, cu umor. Am trăit multe întâmplări haioase împreună, multe nu-s de povestit la toată lumea. (râde) Eram la mare, la hotel „București”, care se numeşte „Iaki” acum. Jucau canastă: Olga, Radu, două prietene ale doamnei Olga. N-am știut niciodată să joc cărți. Uneori, când nu era și a patra persoană, mă puneau pe mine să țin niște cărți de joc în mână, iar ceilalți luau câte una. Jucau pe terasă. Balconul dădea deasupra restaurantului, jos cânta Vali Sterian același repertoriu, seară de seară, Dumnezeu să-l ierte. Celebra melodie <<Yelow submarine>> se repeta, iar Vali Sterian o adaptase în limba română. <<La, la, la ce are nea Mărin?>>, întreba Vali Sterian, iar publicul răspundea: <<are un submarin>>. De o sută de ori. În acea seară, era puțină lume în restaurant, niște copii alergau prin boscheți și răspundeau anemic. La un moment dat doamna Olga nervoasă, că nu-i ieșeau cărțile, aproape că pierdea, i-a răspuns lui Vali Sterian: <<are pe p…, cu ecou>>. Vali Sterian: <<Sărut mâna doamna Olga. Bine ați venit la noi!>>.

Am petrecut mult timp împreună acasă la ea, am stat de vorbă, apoi la spital când era nevoie, am vegheat-o. Alergam des pe la ea, printre filmări și repetiții, spectacole la teatru. Pentru ea teatrul este ceva sfânt. Nu mai juca. Făcea niște anevrisme și nu își dorea să rămână legumă în pat. Ca să nu regrete, ca să nu rămână cu o nostalgie, i-am spus să se întoarcă în teatru. Și nu a vrut. Mi-a spus că nu i-ar mai plăcea să joace teatru.

Când am jucat rolul „Flacăra”, din filmul „Inimă de țigan” și mă striga lumea pe stradă Flăcărica, am făcut un cuplu cu George Visu, care a rămas în mintea telespectatorului. Ne-am înțeles bine, ne-am respectat, avem același gen de umor, iar acest lucru a contat enorm. Serialul a fost vizionat, avea mare audiență. Mă sunase Sanda Manu să-mi spună că este înnebunită după serial, iar doamna Olga Tudorache râdea în hohote. Când filmam eram preocupată de tot ce se întâmpla în timpul filmărilor, dar îmi făceam timp să o văd, să trec pe la ea. O sunam des. Olga Tudorache mi-a marcat destinul!”

ABC-ul profesiei teatru: rigoare, disciplină, integritate morală

Olga Tudorache a absolvit Facultatea de Teatru, la clasa Moni Ghelerter şi Marioara Voiculescu, cu rolul Veta din spectacolul cu piesa „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale. N-a fost o femeie frumoasă, însă era talentată. A muncit mult pentru fiecare rol începând cu 1951, când a jucat prima dată în scenă, iar cariera ei înseamnă o lungă galerie de personaje.

„Intrasem în Institut fără glas sau, mai exact, cu un glas care nu depăşea falsetul. Profesoara mi-a spus peremptoriu: «ori actorie, ori canto!» Şi am ales. Ce exerciţii mi-a prescris, Doamne! Stăteam pe spate cu un teanc de cărţi pe plex şi recitam de dimineaţă până seara, «nemărginită mare!» Şi monologul Doamnei Clara din «Vlaicu Vodă», până când emisia mişca vizibil cărţile. N-am fi lipsit o dată de la cursuri. Dacă întârziam, nu suflam după draperia de la uşă până la pauză. Şi actorie, zilnic. Discipline pe care astăzi le predau câţiva profesori, atunci, în ’48 le preda unul singur: dicţie, improvizaţie, monolog, versuri, proză. Tot alfabetul profesiei l-am învăţat de la doamna Voiculescu. Ce am învăţat de la profesorii mei? ABC-ul profesiei: disciplină, rigoare, integritate morală. Etica şi nobleţea unei profesii în care te dăruieşti ca un Sisif şi te simţi uneori ca un demiurg.”

A jucat pe scenele diferitelor teatre, apoi a ajuns să predea în Institutul de Teatru. În 1987 avea 36 ani de teatru şi 15 generaţii de actori. Printre studenţi era veselă, destinsă, surâzătoare.

„Prima mea promoţie: Rodica Negrea, Florin Călinescu, Adriana Şchiopu, Angela Ion, Doru Ana. În a doua promoţie: Radu Duda, Carmen Tănase, Dan Bădărău, Marina Procopie, Bogdan Gheorghiu. Am vrut să fiu pedagog şi am vrut bine. Există momente de mare satisfacţie, momentele în care te cruceşti ce poate să facă un copil care a înţeles bine ce i-ai cerut.”

Ca pedagog, a lucrat mult cu studenţii şi a întrebuinţat o metodă de lucru proprie „bazată pe folosirea mai multor studenţi pentru acelaşi personaj. „De exemplu, am trei Cleopatre la sală, nu una… pentru că fiecare, jucând altă scenă, să-şi dea seama de personajul care trebuie să fie structural acelaşi, dar care are trei feţe, pentru că fiecare interpretă lucrează cu carnea, sângele, cu nervii ei. Aşa cum folosesc metoda travestiului… ca să-i oblig să iasă din pielea lor. Am încercat să facem «Chanteclair-ul» lui Rostand, unde ieşirea din propria piele e şi mai spectaculoasă, pentru că au de interpretat animale. Nu ştiu dacă ei şi-au dat seama cât le-a folosit, dar noi, profesorii, ne-am dat seama. După acest exerciţiu au devenit mai deschişi, mobili, maleabili, o plămadă mult mai docilă în mâna regiei. Pentru că, oricâtă libertate de interpretare le-aş lăsa, trebuie să-i obişnuiesc cu rigorile regiei şi ale unui text… fiecare an înseamnă şi pentru mine o experienţă: descoperirea unei noi căi de a învăţa.”

  • Actorul trebuie să joace!: Actoria este o muncă de disciplină. Ca milităria. Trebuie să fii în stare să faci un lucru în momentul în care ţi se cere, nu când ai chef. Acum! Se simte bine, nu se simte bine, actorul trebuie să joace. „Nu mă simt bine“ nu există pentru un actor, decât dacă este în spital. Dar dacă este pe scenă, trebuie să joace. Deci el trebuie să-şi disciplineze organismul, să-l obişnuiască să-l asculte. Sigur, nu e uşor, dar fără asta nu se poate…
  • Despre film: Nu mi-a cerut mult, nu i-am dat mult. Nu mă socotesc actriţă de film. Locul meu e pe scenă. Acolo, un personaj se construieşte în timp, cu migală, în creşterea lui firească de la început la sfârşit; nu-l încropeşti pe bucăţele, ca la film. Îmi face plăcere să văd filme. Şi culmea e că îmi place să joc teatru, nu-mi place să văd teatru. Mă duc, îndeplinindu-mi o sarcină, mă duc pentru că trebuie să văd cum se realizează un spectacol. La film, plâng cu povestea…

„Olga semăna mult cu Sarah Bernhardt”

Colegul de Conservator, regizorul Mihai Berechet, își amintește despre atmosfera de la repetițiile spectacolului cu piesa „Sarah”, de John Murrell. Povestește în memoriile sale despre cum, aflat într-un turneu la Copenhaga, vede spectacolul „Sarah”. Face rost de drepturile de autor, traduce piesa, apoi îi propune lui Radu Beligan să interpreteze rolul Bietul Piton.

„E pentru tine, un rol… unic! Sarah Bernhardt”, o convinge Radu Beligan la telefon pe Olga Tudorache, propunându-i ca partener pe Octavian Cotescu, motivând că el avea mari angajamente prin alte părți și nu voia să încurce pe nimeni.

Contactat de către regizorul Mihai Berechet, Octavian Cotescu refuză rolul motivând că avea prea multe pe cap la Institut (era profesor la Facultatea de Teatru și Rector I.A.T.C.), deși i-ar fi plăcut. „Îl simțeam de-o perfectă sinceritate, așa încât nu ne-am mai văzut niciodată deoarece, în nici un an de la conversația noastră telefonică, dispărea după o criză cardiacă, în lumea cealaltă”.

Se întâmpla prin 1984, în plin comunism, cu toate rigorile și lipsurile de toate felurile. Se plănuia plecarea în turneu, în Israel, cu spectacolul, căci atunci se ieșea greu din țară, presupunea așteptări lungi pentru obținerea vizei și multe piedici. „După multe discuții cu Olga Tudorache, care se ocupa de tot și de toate în vederea turneului, ne-am hotărât la Ștefan Iordache. Era liber și, mai ales, voia… Avea mulți prieteni în Israel, iar rolul îl pasiona sau, poate, invers”.

Cu distribuția stabilită, regizorul Mihai Berechet îi învită pe cei doi mari actori în apartamentul lui din centrul Bucureștiului, unde alături de soția sa, Anca Șahighian, au început repetițiile. Iată ce scrie regizorul în jurnalul său:

„Ștefan Iordache aducea cu el la repetițiile de la noi din casă, în afară de silueta (cea mai elegantă siluetă masculină din teatrul românesc) în afară de violența sonoră a glasului său, admirabil uzitată în marile roluri shakespeariene pe care le-a creat, acea punctualitate rară, care îl caracteriza. Cu el și cu Olga, un regizor nu pierdea nicio cadență în lucrul său. Piton, personajul pe care îl interpreta Ștefan Iordache, era antidotul rolurilor pe care le jucase acest atât de versatil actor. Candid, ridicol, dulce, aiurit, neîndemânatic, aproape asexuat. Lupta lui se dădea cu acel monstru sacru care era Sarah Bernhardt, chiar în totalul opus al temperamentului său, pentru că Sarah Bernhardt, în piesa lui John Murrell, este o Sarah sclerotică, plină de îndoieli și finale nostalgii.

Repetițiile cu acești doi mari actori erau un regal… Plutea deasupra noastră acel duh al antantei artistice care numai rareori se poate dobândi. O piesă cu două personaje, am spus-o, nu este ceva ușor… Aragazul abia mai pâlpâia. Anca mea dragă se scula la cinci dimineața, pentru a încerca să încălzească cu un radiator camera și să fiarbă o cafea, ca să-i poată încălzi pe cei doi actori veniți la repetiție, îmbrăcați ca pentru schi, cu treninguri vatelinate și clăpari. Doamne, Sarah Bernhardt, regina sofisticată și rafinată a eleganței, era Olga Tudorache, în clăpari, dotată cu batiste prin buzunarele costumului de schi, căciulă groasă pe cap…

Repetițiile înaintau. Turneul trebuia să aibă loc în februarie. Și a avut… După multe avataruri – se repetase și în picioare, pe aeroport – am ajuns pe scena Teatrului Habima, teatrul lor național, unde a avut loc premiera. Nu vreau să-mi aduc aminte decât frumusețea succesului, de faptul că a doua zi impresarul creștea tot timpul prețul biletelor, că publicul venea din ce în ce mai elegant și rafinat, la spectacolul care se deosebea cu mult de altele […], de Olga Tudorache, datorită perseverenței căreia s-a făcut acest strălucit turneu.

Olga semăna mult cu Sarah Bernhardt și Maria Ventura. Un cocktail dinamită. Un temperament, o acuitate de priviri, un mers felin masculinizat și, în același timp, câtă ocultă feminitate. Cariera ei, o lungă galerie de ilustre personaje făcute de un mare artist: ea însăși! Păstrez pentru ea tandrețea colegului de Conservator și recunoștința pentru cum a realizat Sarah și pentru perseverența cu care a organizat turneul din Israel din februarie 1985.”

Iată ce spune, la rândul său, Olga Tudorache despre Ștefan Iordache: „Pe scenă îmi era frică de el. În spectacol nu-mi permitea să uit nicio replică, să improvizez. Totul trebuia să meargă ceas. La repetiții făceam eforturi mari să nu contrariez. Este singurul partener din toată viața mea cu care am avut această grijă. Pentru că, în general, dacă era vorba să incomodeze cineva, eu eram acea persoană. Dacă nu l-aș fi prețuit atât de mult, n-aș fi acceptat să joc în aceste condiții. Dar, pentru că era atât de bun profesionist, atât de charismatic ca actor, înghițeam această pastilă amară. Într-un turneu în Israel cu <<Amintirile Sarei Bernhardt>>, am avut revelaţia a ceea ce ne apropie de fapt. Eram amândoi la Grădina Ghetsimani, lângă măslinul unde s-a rugat Iisus. Ştefan a tăcut acolo, mult. La un moment dat, m-a strigat: <<Olga, îţi dai seama că aici şi lui Iisus i-a fost frică?>> Doamne, în momentul acela, l-am iubit, l-am cunoscut, am înţeles cine este. Omul acesta, care pe dinafară este ca și mine, un cactus, în ființa lui este atât de profund! A fost între noi ca o atingere de suflet…”

Spectacolul a fost mutat din Israel la București, la Teatrul „I. C. Nottara”. Cu mare succes la public, a fost unul longeviv, până când actorul Ștefan Iordache nu a mai vrut să joace, fără să spună de ce. Partenerul Olgăi Tudorache a devenit actorul Mircea Jida, înzestrat însă cu puțină activitate și fără notorietate. După Revoluție, spectacolul a fost scos din repertoriu.

Când şi-a sărbătorit împlinirea a 80 de ani, la Teatrul Metropolis, într-o seară de toamnă de vis, Olga Tudorache nu mai dădea interviuri de 20 de ani, dar ne-a oferit cel mai frumos zâmbet și ne-a vorbit prin cea mai lungă tăcere, ca o trecere spre tot universul și înapoi. Interpreta rolul principal în spectacolul cu piesa „Peşte cu mazăre”, cu mare succes la public, pe care l-a şi regizat. Seara de poveste a avut ceva magic. Prin mine s-a împăcat cu un bun prieten cu care făcuse yoga, Mario Sorin Vasilescu, dar securiștii comuniști i-au desparțit. Atunci s-au împăcat, dar nu s-au mai văzut, căci au plecat pe rând din această lume, la doi ani diferență.

De-a lungul carierei sale a primit numeroase premii, diplome, ordine, trofee, pentru activitatea depusă în teatru şi film; Doctor Honoris Causa (2006) precum şi Decoraţia Regală Nihil Sine Deo (2013), dar cea mai mare realizare, după cum declara în ultimul interviu în „Formula As”: „este băiatul meu, pe care l-am avut cu actorul Cristea Avram. Şi aici am avut noroc. Eu nici n-am ştiut când a trecut prin şcoală şi el a fost mereu şef de promoţie. Sunt minunaţi amândoi, şi el, şi nepotul meu, fiul lui. […] Succesele cele mari le-am avut în viaţă, nu pe scenă.”

(Sursa citatelor: Doina Dragnea, Andrei Băleanu –„Actorul între adevăr şi ficţiune”; Mihai Berechet, „9 caiete albastre”, Editura Florile Dalbe; Elisabeta Munteanu – „Tinereţea actorilor”)

Publicat în ActualitateRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *