Nu știu câți dintre români au aflat despre deportările basarabenilor făcute de regimul stalinist sau despre episoadele terifiante prin care a trecut populația din stânga Prutului. Nu știu dacă au auzit că oamenii plăteau cu libertatea sau chiar cu viața când li se găsea în casă o mostră a „literaturii interzise”, adică un Abecedar românesc. Nu știu dacă își pot imagina o mamă cu un sugar în brațe, „ridicată” în timpul nopții, și sub amenințarea puștii concentrându-se să aleagă câteva lucruri de folos în exilul „pe vecie”. Cum strecura ea, pe lângă o bucată de pâine, niște haine și vreo fotografie sau icoană. Despre „călătoriile” în vagoanele de marfă și morții neîngropați – căci nu avea cine să le sape groapa în pământul înghețat – s-a mai vorbit, însă puțini știu că oamenii care au înfruntat anii de deportare, cu munci grele, foamete și dor de casă, nu acceptă să fie numiți victime ale deportărilor staliniste. Ei se consideră SUPRAVIEȚUITORI. Le-am putea spune supereroi.
An de an, de la începutul secolului al XXI-lea, vorbim și citim despre aceste povești de viață – un exercițiu de reculegere și memorie, pe care basarabenii îl fac la fiecare comemorare a celor trei valuri de deportări în masă: iunie 1941, iulie 1949 și aprilie 1951. Și anul acesta nu a fost o excepție, doar că, în contextul războiului din Ucraina, totul a devenit mai tulburător. Milioanele de refugiați, deportații din Mariupol, printre care copii orfani, au transfigurat mărturiile deportaților basarabeni într-un avertisment care ne spune că istoria se poate repeta.
Un astfel de exercițiu de memorie a fost și organizarea unei expoziții la Arbor.art.room (strada Transilvaniei nr. 11, sector 1, București). Chiar de Ziua Limbii Române, pe 31 august, am inaugurat o instalație artistică, structurată în jurul mărturiilor celor care erau copii în vremea deportărilor, proiectul fiind realizat în parteneriat cu Muzeul Național de Istorie al Moldovei, Centrul de Excelență Institutul Pro Memoria al Universității de Stat din Moldova și Ambasada Republicii Moldova în România.
Am selectat împreună cu Ludmila D. Cojocaru, directoarea filialei Muzeului Victimelor Deportărilor și Represiunilor Politice, din cadrul Muzeului Național de Istorie al Moldovei, mărturii documentate în urma cercetărilor făcute de istoricii muzeului și alți cercetători implicați, astfel încât să trasăm un itinerar al călătoriei copiilor și tinerilor deportați cu familiile către celălalt capăt al Uniunii Sovietice. Acești inocenți erau considerați de puterea sovietică „copii ai dușmanilor poporului” și „elemente periculoase pentru societate”.
Pentru privitor, instalația devine o experiență intensă, în care fotografii ale deportaților, încorporate în vechi casete de bijuterii, sunt însoțite de texte și mărturii sonore. Sunt evocate numeroase episoade ale suferinței: momentul plecării (ridicării) și al călătoriei spre „noul cămin”, foametea și gerurile necruțătoare, mersul la școală și învățământul în limba rusă, umilințele, violențele și abuzurile, moartea, în cele din urmă. Iar pe lângă acestea și timbrul copilăriei, cu credințele și jocurile inerente vârstei. Ultima casetă din expoziție ne vorbește despre moartea lui Stalin, momentul în care supraviețuitorii au putut să se elibereze din robia gulagului și să se reîntoarcă acasă.
„Îmi amintesc când a murit Stalin. Am să mor şi am să ţin minte. Învățătoarea a pus radioul deasupra uşii și a zis: «Când o să cânte imnul, să ştiţi că o să-l îngroape pe Stalin, acesta-i conducătorul nostru…». Da’ eu, când cânta marșul de înmormântare, zic: «Bată-l pustiul! Cum m-a adus pe mine în Siberia, numai eu ştiu…» şi încep a boci. Învăţătoarea vine şi mă bate pe umăr: «Foarte bine! Mulțumesc! Ceilalți nu plâng, da’ tu plângi…». Ea nu ştia de ce plâng eu! Eu plângeam că m-a adus Stalin acolo, dar ei aveau o jale mare că le murise conducătorul. M-au lăudat că am plâns, da’ eu de jalea mea plângeam.”
Mărturia Vioricăi Ilașciuc (Rotaru) (n. 1938) originară din satul Aluniș, Râșcani. Deportată în 1949, împreună cu familia, în regiunea Kurgan.
„Cum arătau vagoanele? Știți, eu atâtea vagoane am văzut în viața mea! Ușile erau așa, mobile. Le închideau cu lacăte, din afară. Țin minte că vagonul avea o fereastră mică. Trenul era lung, ca un șarpe. Ne uitam câteodată, când treceam prin Ucraina, Rusia, să vedem, când treceam pe pod, cum fac copiii, și vedeam că era un tren lung. Nu țin minte cum ne hrăneau. Eram speriați, poate de aceea nici nu țin minte. Mi-au șters toată memoria. Și limba mi-am uitat-o. Era bătaie de joc! Am nimerit în robie.”
Mărturia Nadejdei Pascal (n. 1941) originară din satul Durlești, Chișinău. Deportată în 1949, împreună cu familia, în regiunea Tiumen.
„După câteva săptămâni de drum, fără apă și fără mâncare, am ajuns în regiunea Omsk. După trei zile, ne-au obligat să ieșim la lucru: tata, la tăiat, în pădure, mama, la făcut curățenie prin barăci, iar eu, la cărat lemne. Eram mereu cu gândul acasă. Cea mai mare frică ne cuprindea atunci când veneau la apel și ne spuneau să ne luăm gândul de la Moldova. Nu aveam nicio speranță că vom putea să ne întoarcem vreodată.”
Mărturia lui Tudor Cociu (n. 1930), originar din orașul Hâncești. Deportat în 1949, împreună cu familia, în regiunea Tiumen.
„În prima iarnă au murit aproape toți copiii mici şi bătrânii. Mulți dintre cei răpuși de foame şi frig nici n-au fost înmormântați, nu avea cine să le sape mormântul în pământul îngheţat. Îi duceau în pădure şi-i acopereau cu zăpadă, cadavrele erau mâncate de ciori şi de animalele sălbatice. Primăvara, cei rămaşi în viaţă adunau oasele şi le îngropau.”
Mărturia lui Alexandru Pripa (n. 1922), originar din satul Pelinia, Râșcani. Deportat în 1941, împreună cu familia, în regiunea Tomsk.
„Eram doi băieți și trei fete din Moldova. Am mâncat atâta bătaie! Veneam deseori plin de sânge acasă. La lecțiile de istorie spuneau: «Ei au atacat Uniunea Sovietică!». Și copiii prindeau ură pe noi. Nimic mai ușor nu se cuibărește și nu se altoiește în om decât ura! Se adunau câte cinci-șase copii, uneori câte zece, și: «Bateți-i pe români!». Și ne înțepau cu penița! Eram eminenți și pentru asta ne urau toți: «Te crezi cel mai deștept?». Pleosc!”
Mărturia lui Nicolae Banaga (n. 1941), originar din satul Minceni, Rezina. Deportat în 1949, împreună cu familia, în regiunea Kurgan.
Poveștile din expoziția „Rememorarea copilăriei, mărturiile deportaților basarabeni” sunt însoțite de obiecte personale ale exilaților, care au fost aduse de la Muzeul Național de Istorie al Moldovei, de la Complexul Muzeal în Aer Liber Memoria Victimelor Represiunilor Politice din satul Mereni și din colecții private.
O fereastră de tren, un geamantan vechi cu un șal și o farfurie cu tacâmuri de aluminiu au puterea să sugereze viața celor care au îndurat Gulagul. Pe fundal se aud vocile actorilor de la Chișinău, Elena Frunze-Hatman și Ghenadie Gâlcă; aceștia învie sonor mărturiile copiilor, pe muzica lui Ștefan Panea. Pentru o mai bună înțelegere a distanței parcurse de deportați în vagoanele de marfă, artista Ramona Iacob a făcut chiar o hartă a „Gulagului Basarabenilor”, iar un film de animație realizat de binecunoscutul artist de la Chișinău, Ghenadie Popescu, intitulat Mâța fără nume, e proiectat tocmai ca să ilustreze episodul „ridicării” unei familii de țărani.
În perioada anilor 1940-1941, 1944-1953, pe lângă dramele care au urmat ocupării Basarabiei de către URSS: război, foamete și colectivizare forțată, basarabenii au cunoscut și teroarea deportărilor în Siberia și Kazahstan, înfăptuite de conducerea sovietică sub pretextul înlăturării din societate a persoanelor cu ,,origini nesănătoase”, din rândul păturilor înstărite, așa-zișii culaci. Astfel, au fost condamnați la deportare „pe vecie” peste 15.000 de familii, dintre care peste 20.000 de copii. Oamenii au fost transportați în vagoane de marfă și plasați în așezări cu regim forțat de reședință, sub supravegherea comendaturii. Cei mai mulți au murit în timpul călătoriei și în primii ani de exil, din cauza condițiilor dure de trai. Nici azi nu avem date exacte despre numărul supraviețuitorilor și al persoanelor reabilitate și revenite în Basarabia.
