Marian Petcu este profesor universitar la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București. În anul 2000 a obținut titlul de doctor în sociologie, iar printre preocupările sale științifice se numără și perspectiva istorică asupra presei, după cum sugerează și lucrarea sa publicată în 2007 la Polirom, Istoria jurnalismului şi a publicităţii în România. Volumul cuprinde o serie de studii asupra acestei problematici atât de puțin documentate de jurnaliști, după cum le-o reproșează autorul, și anume istoria propriei lor profesii. Capitolele sunt organizate cronologic până la un punct, după care revin în timp asupra unor teme și momente relevante pentru evoluția presei din România.
Primul capitol, „Jurnalismul și patologiile sale identitare”, e definitoriu pentru tonul pe care Marian Petcu îl va adopta în întregul volum: unul critic, din când în când ironic, denunțând marile probleme ale presei din România, de la acceptarea finanțării din partea partidelor politice până la abundența de premii și distincții onorifice lipsite de substanță și promovarea de conținuturi îndoielnice – patologii, cum le numește autorul, care indică un prea mare interes față de obținerea de venituri, în defavoarea informației transmise publicului.
Urmează o serie de studii privind diverse etape ale istoriei jurnalismului românesc. Capitolul al doilea, „Sindicatul jurnaliștilor din București”, trasează istoria acestei asociații profesionale de o remarcabilă seriozitate, de la fondarea sa și până când regimul comunist a dizolvat-o, impunând o formă de organizare unică. Autorul arată cum a contribuit acest sindicat la consolidarea statutului profesional al jurnaliștilor, acuzând totodată lipsa de interes a jurnaliștilor contemporani față de trecutul lor. În continuare, două capitole se concentrează asupra unor forme asociative ale jurnaliștilor din Ardeal (Capitolul 3), respectiv din Moldova, Basarabia și Bucovina (Capitolul 4), la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. În ambele cazuri, conjuncturile istorice au influențat posibilitatea înființării de sindicate, în Ardeal de exemplu puterea maghiară opunându-se de cele mai multe ori creării de asociații de factură românească.
Capitolul 5 prezintă evoluțiile din presa românească la începutul perioadei comuniste, odată cu înființarea Sindicatului Ziariștilor Profesioniști, asociație menită să dizolve toate celelalte uniuni profesionale, devenind singura formă de organizare a jurnaliștilor, ce a contribuit la mecanismul de represiune, sub pretextul „defascizării” acestei bresle. Urmează un capitol intitulat „Retorici normativ-identitare – jurnaliștii, în documentele respinse de autoritățile comuniste”, în care Marian Petcu se oprește asupra perioadei de relativă liberalizare din anii 1968-1976 și arată că totuși nu se putea vorbi de un jurnalism autonom, statul controlând în continuare presa din punct de vedere ideologic. În fine, Capitolul 7 aruncă o privire asupra modului în care diferitele legi și decizii adoptate au reglementat presa în perioada comunistă, accentuând ideea conținutului propagandistic al acesteia, pentru ca în Capitolul 8, „Decomunizarea mass-media din România, în câteva repere”, să fie prezentată evoluția jurnalismului după 1989 – sau mai degrabă declinul său, în viziunea autorului, care indică diferitele probleme cu care se confruntă atât legislația, cât și învățământul jurnalistic.
Următorul studiu acoperă o perioadă mult mai largă, și anume 1919-1990, prezentând patru uniuni ale jurnaliștilor ce s-au succedat în timp: Uniunea Ziariștilor Profesioniști din București, apoi Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori, Ziariști, în perioada comunistă Uniunea Ziariștilor din Republica Populară Romînă, iar din 1990 Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. Capitolul 10 revine asupra perioadei interbelice, pentru a prezenta începuturile învățământului jurnalistic din România și problemele cu care acesta s-a confruntat, arătând că abia în 1951 se poate vorbi de o formă regulată de învățământ public în acest domeniu. Capitolul 11, „Presa minorităților naționale din România”, prezintă o perspectivă istorică asupra presei albanezilor, armenilor, bulgarilor, germanilor, dar și a altor minorități de pe teritoriul României, iar Capitolul 12 se axează asupra jurnalismului din timpul Primului Război Mondial, în care problema Ardealului e foarte des abordată.
Urmează un studiu asupra foiletonului, care nu apare în presa românească tocmai de la începuturile sale, și care în ultimul timp e înlocuit de alte forme ale culturii de masă. Capitolul 14 trasează interferențele culturale dintre România și Franța de-a lungul istoriei jurnalismului, arătând că presa franceză a reprezentat un reper pentru cea românească, cel puțin în perioada sa de început. Studiul următor abordează problema contactului dintre jurnalism și literatură, Marian Petcu încercând să înlăture confuzia dintre cele două domenii, sugerând că jurnalismul nu e asimilabil creației artistice. În fine, în cel din urmă capitol, autorul prezintă primul congres al jurnaliștilor din România, care a avut loc în anul 1922 și a reprezentat un reper simbolic al maturizării acestei profesii, chiar dacă, din cauza evoluțiilor istorice ulterioare, proiectele discutate atunci nu s-au materializat în totalitate.
