Încheiem un an odios. Războiul din Ucraina, cu diferitele crize pe care le‑a amplificat sau le‑a generat, ne face să ne simțim fragili. Am pierdut, oricum, încrederea în lumea pe care reușiserăm să o construim sau la care noi, românii, ne alipiserăm, fie și‑n felul nostru accidentat, „original”. Pentru noi și spațiul occidental de care aparținem, problemele sunt în primul rând economice. Dar ele vor genera, să nu fim naivi, și derapaje politice, ideologice. Oricum, discursul public se ideologizase teribil și atinsese o încordare exclusivistă, radicală încă dinainte de pandemie. Apăruseră semne tot mai clare că o criză sanitară creează destule discrepanțe și rupturi în miezul unei comunități, cum este cea a UE, care se vrea nu doar administrativă și economică, ci și culturală și chiar identitară. Acum însă totul e accelerat. Vor apărea culoare tot mai favorabile pentru populiști; vor fi noi valuri de emigranți, ceea ce va „inerva” un sistem deja obosit și va predispune anumite partide la o agendă „suveranistă”, care are destulă căutare în rândul alegătorilor. Adevărul e că nu știm care vor fi efectele crizei economice și sociale. Nu știm dacă ea va degenera într‑o criză morală. Pentru că, abia în acest domeniu, suntem descoperiți. În numele Binelui, se ascute tot mai tare lupta dintre clase.
Din februarie 2022 traversăm o probă de foc. Vom ieși schimbați din această experiență. În bine sau în rău – rămâne de văzut. Dar războiul va obliga, ca orice situație‑limită, la un restart. După un război, nimic nu mai rămâne la fel.
Discursul public din România, la fel ca și cel al intelectualilor cu notorietate, se referă la orice, în afară de problema‑cheie a momentului pentru România și pentru întreaga zonă‑tampon dintre două imperii (UE și Rusia): ce se va întâmpla cu Republica Moldova? Pentru că ne aflăm în punctul culminant al unei situații de care va depinde nu numai zona de influență la care se va alinia Basarabia în următoarele multe decenii, ci și geopolitica regiunii. Ani la rând (în 1991 mai ales), România a avut o politică apatică, de nu chiar anemică față de Republica Moldova. Dar acum, o dată cu problema energetică, aparent fără ieșire pe termen scurt a țării de dincolo de Prut, problema se cere tranșată. Nu mai merge cu jumătăți de măsură. E ori, ori. Fie Republica Moldova va fi adoptată nu doar formal, ci concret (adică prin susținere financiară și de infrastructură strategică) de UE, fie va rămâne pentru multă vreme captiva Rusiei, care‑i va injecta gaz și va controla mediul politic, transformând‑o într‑un fel de Transnistrie, ca un ghimpe între o Ucraină care, orice s‑ar întâmpla, nu va deveni gubernie rusească și o Europă care are încă nostalgia afacerilor profitabile cu gazul rusesc. Or, în acest context, România nu poate juca la fel ca orice alt stat din Uniunea Europeană. E momentul deciziilor asumate.
Republica Moldova are norocul de a fi reprezentată de Președinta Maia Sandu, care, cel puțin simbolic, dar și diplomatic reprezintă un esențial pas în direcția bună, pro‑occidentală. Și în guvern sunt câțiva oameni de calibru intelectual, dar și diplomatic, cum România n‑a avut în ultimii 20 de ani (aleg un singur nume, dintre altele câteva posibile, pentru că‑l admir și ca foarte bun scriitor: Oleg Serebrian). Sub presiunea uriașă a momentului, iarna aceasta va fi punctul de cotitură. Neutralitatea nu mai e o soluție pentru Chișinău. Și nici calea de mijloc nu mai e o strategie potabilă pentru România. Nu spun că nu s‑au făcut lucruri importante. Cu toate păcatele lui, statul român a reacționat prompt la criza energetică de peste Prut, dar totul e încă provizoriu, depinde de Tiraspol (adică de Rusia), care poate deconecta oricând rețeaua sudică Isaccea‑Vulcănești‑Chișinău, prin care Republica Moldova e conectată la rețeaua energetică europeană. Opțiunile sunt dure: gaz rusesc și supunerea ori frig, soluții de avarie și încercarea de a fugi decisiv, disperat spre Occident.
În acest context, implicarea României este capitală. Și cred că ea ar trebui să devină prioritatea momentului. Crizele economice se sting, dacă ești parte a unui club select, cum este UE. Dar Republica Moldova poate fi salvată acum. Acum ori niciodată, aș adăuga. Nu mă refer (numai) la o soluție unionistă, care nu prea se potrivește cu ideologia post‑națională a Uniunii Europene. Scenarii sunt mai multe. Le pot descrie alții mai bine decât mine.
Întrebarea este însă alta: suntem pregătiți pentru asta? Nu numai politic, diplomatic și economic. Cultural suntem pregătiți? Dar mentalitar? Ce înseamnă asta? Mai sunt cei de dincolo de Prut „frații noștri”? Îi mai percepem astfel? Discursul acela etno‑naționalist, patriotismul sentimental hrănit cu versurile lui Grigore Vieru, bătaia cu pumnul în pieptul scos înainte nu mai creează efecte similare acum ca în 1991 (deși dificultatea contextului este pe măsură); între timp, generațiile s‑au schimbat, memoria culturală e și ea alta, ingredientele identitare s‑au multiplicat.
Mi se pare că legăturile organice între Republica Moldova și România funcționează cel mai bine în domeniul cultural. Artiști, actori, regizori, muzicieni, scriitori, instituții de dincolo de Prut sunt natural integrați câmpului cultural autohton și chiar european. În asemenea momente, cultura și literatura sunt mai importante decât se poate crede. Pentru că ele creează comunități. Și suplinesc sincopele politice și diplomatice. Și pentru că ele nu pot fi afectate de șantajul rusesc: nici de cel economic, nici de cel propagandistic.
Republica Moldova ar trebui să devină prioritatea politică a României. Și, aș spune, ar trebui să devină și prioritatea noastră culturală. Câți dintre intelectualii publici influenți și‑au asumat în ultimul an, în goana lor după audiență, asemenea teme? Poate nu‑i prea târziu. Încă…
