Romanul românesc din stânga Prutului – moment de sinceritate

Recent a fost lansat un proiect binevenit – Romanul românesc din stânga Prutului. E o expoziție și un set de dezbateri și texte organizat de Asociația pentru cultură și arte Arbor, în parteneriat cu Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău, care-și propune drept scop „familiarizarea publicului din România cu cinci romane ale scriitorilor basarabeni șaizeciști, romane care au schimbat fața literaturii din stânga Prutului”. Titlurile alese sunt clasice: Povestea cu cocoșul roșu (1966) de Vasile Vasilache, Zbor frânt (1966) de Vladimir Beșleagă, Biserica albă (1987) de Ion Druță, Venetica (1998) de Ariadna Șalari și Hronicul găinarilor (2006) de Aureliu Busuioc. Sunt scriitori din aceeași generație – au marcat anii ʼ60.

  Prima observație e pur empirică. Perestroika ne-a prins adolescenți: ani de liceu, cu emoții la română… Mă rog, moldovenească. Grupurile în care mă învârteam în centru, în cele mai bune școli din Chișinău, erau „literaturocentrice”: consumau muzică și literatură la greu. În ciuda faptului că era epoca „regăsirii identitare” – „noi suntem români” era noua identitate – cu o atenție sporită spre propria literatură, cărțile de mai sus nu făceau parte din lecturile care ne fascinau. Adică nu erau în „canonul nostru”. Ar fi incorect totuși să nu amintesc că Druță făcea puțin obiectul lecturii: mai ales Frunze de dor. Dar eu cred că era contextual. În rest, lecturile noastre erau din alt film: de la Bulgakov la Proust, de la Bacovia la Salinger, Camus, Kafka, Hemingway, London etc. Ce citeam dintre moldoveni? Câțiva poeți, dar nici ei din grilă – Leonard Tuchilatu, de exemplu: nimeni nu știe cine este. E un tânăr poet mort timpuriu. Dintre sovietici? Aici e un moment important. Exista o literatură sovietică, „a popoarelor” din cadrul Imperiului. Adică fiecare națiune trebuia să aibă proprii clasici, proprii autori pe care regimul îi promova. Atenție: de bună calitate. 

Ca să înțelegem acest fenomen trebuie să mai înțelegem ceva. Așa cum povesteam în Sălbaticii copii dingo – proiectul sovietic numit korenizația consta în construirea unei elite naționale locale care să devină cumva loiale regimului. În acest sens au construit un sistem de educație la toate nivelurile în limba localnicilor (indiferent de regiune) și infrastructură care să slujească acestui scop. În anii ʼ50-ʼ60 au fost construite de la școli la universități și de la teatre la studiouri de film: totul în limba „moldovenească” – pentru noua elită „moldovenească”. Practic, în anii ʼ60, a apărut o întreagă intelectualitate umanistă, dar mai ales tehnică și artistică, produs al acestui fenomen care a coincis și cu urbanizarea accelerată. Să nu uităm că populația de etnie română (moldovenii) era preponderent din zona rurală: orășelele importante erau cucerite de vorbitori de rusă și de comunitatea de evrei. Moldovenizarea orașelor importante are loc în urma acestui proiect: moldovenii cuceresc orașul, în mod special Chișinăul, în anii ʼ60 și încep să-l stăpânească ceva mai târziu. E un fenomen cunoscut și în Transilvania: românii pătrund în oraș foarte târziu din cauze legislative, economice și sociale. Intelighenția care se va răzvrăti în anii ʼ87-ʼ90 împotriva regimului – mai ales cea națională din provincii – este un produs al acestui proiect. 

În acest context apar scriitori și artiști care să reprezinte fiecare națiune la nivel central. Nu întâmplător, Druță – scriitorul emblematic al Moldovei Sovietice – este și azi la Moscova. La noi Ion Druță a fost portdrapelul – mașinăria sovietică l-a promovat destul de mult. Mitul că a fost „exilat” e doar un mit. Druță a avut cărți bulucite în milioane de exemplare, traduceri, spectacole montate și ecranizări după textele sale în cele mai faimoase studiouri. Druță a fost la nivel unional cel mai de succes produs literar sovietic moldovenesc. De bună calitate. Și e foarte bine așa. Eu descriu un fapt: nu o spun cu desconsiderare sau lipsă de respect. Am un respect deosebit pentru el și generația lui. 

Scuzați deraierea, dar e important contextul. Ce citeam atunci la modă dintre sovietici de alte naționalități, nu ruși? Cinghiz Aitmatov O zi mai lungă decât veacul, scriitor kârgâz și Ciabua Amiredjibi – Data Tutașhia, scriitor georgian. Pentru noi erau romane cult – alături de Maestrul și Margarita, Un veac de singurătate, De veghe în lanul de secară, Ciuma, Cel mai iubit dintre pământeni, În căutarea timpului pierdut etc. Ca să dau o imagine mai largă. 

Niciun scriitor moldovean nu făcea parte din panoplia „canonului”. Partea și mai proastă e că nu-i citeam și, când încercam să-i citim, nu-i prea înțelegeam.

Aici ajungem la cheia problemei. De unde această ruptură? Mai pot ei fi citiți azi? Mai sunt de înțeles și consumat ca literatură? Acum câțiva ani am avut această curiozitate: să verific cum sunt percepuți în România. Și eu cred că ei sunt total necunoscuți publicului român și nu e bine. În afară de o mână de specialiști, textele lor sunt necunoscute. Partea dureroasă pentru moldoveni: ei nu-și au loc în „canonul românesc” al literaturii, lipsesc din „istoriile literare” mai ales din necunoaștere. E o mare nedreptate pentru ei. Nu există un public pentru ei. Părerea mea e că nici în Moldova nu mai sunt citiți și înțeleși. 

Oare de ce? Temele sunt de bună calitate, autorii foarte buni. Dar de ce nu-i mai putem citi? Care este teza mea? E una subiectivă, firește. Poate fi combătută și chiar trebuie să fie.

Funcția acestor texte literare a fost de reidentificare națională și mai ales de conservare a limbii.

Să o iau pe departe. După al Doilea război mondial – procesul începuse însă mai demult în Transnistria, unde exista deja Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească – a început un program de reinventare a unei identități „moldovenești”, diferită de cea „românească”. Pentru asta a fost regândită limba ca formă de diferențiere: limba ca instrument politic și ideologic. Așa s-a trecut la alfabetul chirilic. Alfabetul ca marcă de distincție. Și a început un amplu proces de diferențiere prin diverse proceduri lingvistice – cuvinte împrumutate din rusă, calchieri, regionalisme, alfabet etc. A existat o presiune imensă de rusificare a limbii și de rupere totală de „canonul clasic” al literaturii de dinainte. Se dorea un canon radical nou – total rupt de trecut.

Prima generație de scriitori de după război vor duce această bătălie de repunere „în registru normal” al unei limbi, fie ea și „moldovenească” și de a face legătura între nou și vechi: de a păstra canonul clasic – autorii din vechiul regim, fie și doar „moldovenii”. Bătălia de atunci este foarte interesantă și complicată. Și tragică. Cert este că „grupul transnistrean”, profund rusificat, care vrea scoaterea „clasicilor”, pierde în fața grupului de la Chișinău, susținut, culmea, de lingviști evrei de la Moscova. Prietenul Petru Negură a scris o carte excelentă pe subiect – Nici eroi, nici trădători (ed. Cartier). Mai există o carte foarte bună pentru cine vrea să înțeleagă fenomenul: Lupaniada. O carte de dialog între Andrei Lupan – liderul generației de după război – și Ion Druță, liderul generației ʼ60.

Generația ʼ60, exact cei de mai sus, vin pe acest fond al unei victorii, dar pe care nu se află nimic construit: un câmp gol. Sau e foarte puțin construit mai ales în contextul nevoii noului regim: nevoia de a construi o literatură nouă, moldovenească.

Trebuie să amintesc că programul „literatura moldovenească” a trebuit să se reinventeze. Pe larg am povestit despre „istoria limbii” în Sălbaticii copii dingo

Canonul literaturii moldovenești era ceva foarte straniu: după cronicari (doar cei moldoveni), erau clasicii secolului XIX: Donici, Alecsandri, Asachi, Junimea. Nu aveam Slavici, de exemplu – clasicii erau doar „moldoveni”. Iar Creangă şi Eminescu, Junimea, erau prezentați în lipsa lui Titu Maiorescu. Avem doar „moldoveni” – fără „români”. După aceea se trecea direct la literatura moldovenească sovietică, de după război. Interbelicul lipsea. 

Aleea Clasicilor / Aleea Scriitorilor din centrul Chișinău este o formă redusă la esență – într-o formă monumentală și cuplată urbanistic pe axa monumentului lui Ștefan cel Mare și Pușkin – a noului construct identitar „moldovenesc” inventat de sovietici. Noul canon literar monumentalizat și transformat într-un spațiu sacru de rit laic. Știu: nu mă voi face iubit pentru asta. Dar astea sunt faptele. E foarte important să știm să ne analizăm și să nu trăim din fumigene.

Pe acest fond vin Druță, Vasilache, Beșleagă, Busuioc, Șalari. Ce fac ei? Din punctul meu de vedere, ei încearcă mai întâi să conserve limba și în al doilea rând să conserve un soi de ethos local identitar. Adică ei fac cumva calea inversă a literaturii. Nu spre universal, ci spre particular. Dar cred că nu o fac programatic, ci cumva instinctual, împinși de contextul social, cultural, politic, ideologic. Nevoia de a conserva, de a păstra, de a salva.

Eu cred că limba română în Basarabia a fost salvată în primul rând de țărani, dar mai ales de țărăncile moldovence. Mamele și bunicile noastre. De ce? Nu au știut niciodată bine rusă. Necunoașterea limbii ruse a dus la conservarea propriei limbi. Ele nu făceau armată, la uzină nu mergeau, nu aveau nevoie de rusă. Carieră universitară mai puțin. Asta a dus la conservarea aproape perfectă a limbii. 

La polul opus erau urbanii și intelectualii. În urban lucrurile s-au complicat și mai tare: limba era o putere, un ascensor social, o marcă de statut social. Limba rusă era marca de succes și instrument de putere și ascensiune. Vrei carieră, schimbi limba. Cam cum e cu engleza azi. Moldoveneasca era marca de „inferior”. Accentul era important. Era un veșnic conflict lingvistic „de clasă”: în „dingo” aveți multe istorii pe subiect. Pe acest fond se naște conceptul de „mancurt”, foarte la modă în perestroika.

Intelectualitatea urbană a fost însă: „nici eroi, nici trădători”. Dar în acest context literatura a venit ca o formă de conservare deja urbană, făcută de o elită nouă moldovenească. E o formă de instituționalizare la vârf a limbii prin construirea literaturii care nu mai e limba satului,a țăranului, ci limba elitei moldovenești.

Această generație merită o atenție deosebită tocmai pentru rolul lor de conservare, de construcție a unui câmp literar instituționalizat, cultură instituționalizată, de pe care se putea face pasul spre universalism. Ei însă au rămas în acest particularism lingvistic și tematic, care a avut o funcție importantă atunci. În acel context ei au salvat ce se putea salva.

E bine că au ales asta? E discutabil. Puteau alege altă cale? Complicat. Puteau face ca Aitmatov? El a ales calea universalismului prin particular. Ai noștri au ales altă cale: sau poate că nu au putut altfel, fiind prima generație de copii mutați la oraș? Revenirea la humus, la rural, la temele foarte particulare scrise într-o grilă locală, particulară tot mai greu de deslușit azi. Cert este că au renunțat la universalism. Asta nu înseamnă că nu au și texte scrise altfel. Au. Și mai ales ar trebui de revizuit și de văzut ce mai rezistă din acea epocă? Însă aceste cărți astăzi nu prea mai pot fi citite decât cu un efort considerabil și cu o cunoaștere a contextului. Fie citite de un public mai specializat.

Eu nu pot să-i judec pentru calea aleasă. Pot doar să am un respect deosebit pentru ce au făcut. Generațiile de scriitori de după le datorează enorm.

Sculptură: Aurel Vlad

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Anastasia Fuioagă

Radu Vancu – Răul

Upon the instruments of death/ The sunlight brightly gleams. (King Crimson – Epitaph) Răul, jurnalul lui Radu Vancu apărut vara aceasta la editura Humanitas, are

Print
Ana-Maria Roșca

Când nedreptatea îi este stavilă morții

În pofida titlului care și-ar putea purta cititorii cu gândul la vechiul mit al jertfei pentru creație, romanul Înger de piatră devine cu ușurință o

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *