Prin februarie, chiar cu prilejul Zilei Internaționale a Lecturii, am avut bucuria de a-l vedea în cu totul alt rol decât acela „obișnuit”, de actor, pe Horațiu Mălăele. Omul a hipnotizat, pur și simplu, vreo 300 de adolescenți destul de rezistenți la „hipnoza” prin cultură: le-a recitat propriile poezii, a citit fragmente de proză, a spus bancuri și a schițat – ca autograf pe toate cărțile găsite în librării – alt desen pentru fiecare, le-a mărturisit că a urât școala și s-a vindecat de ea fugind în pădure ca să citească Balzac, s-a lansat în dialoguri riscant de frumoase cu oricine a dorit să-i pună întrebări, a dat interviuri, a făcut zeci de fotografii cu elevii mai mari și mai mici… A fost adevărat, sincer, hâtru, indiferent la convenții, genial ca pedagog ad-hoc. Și, culmea, nu părea deloc obosit! E limpede că geniul menit de un profesor, pe când era în clasa a V-a, nu și-a etalat toate nuanțele. Mărturisirea-lecție pentru noi, cei de la catedră, e prea frumoasă ca s-o ratăm: „Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea în viață. Aveam un strabism pronunțat, eram dislexic și de-abia citeam, toți cei din jur – profesori și copii – râdeau de mine, eram numit prostu’ clasei, în pauză mi se lipeau pe spate bilete cu apelativul ăsta, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic. Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns și a vorbit puțin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: «Tu ești un geniu». Iar eu am început să fiu.”
Însoțit de scriitorul ieșean Dan Lungu – care a avut gentilețea de a lăsa vedeta invitată de Muzeul Literaturii Române să se desfășoare în toate acordurile spontaneității –, actorul de 70 de ani (știu, nu ne vine să credem!) ni s-a dăruit sub chipul unui poet și al unui prozator aflat (aproape) la început de drum! Chiar la start, aș spune, în ciuda sau, mai degrabă, datorită vârstei atât de bogate în posibilități. Motivele sau motivațiile (interioare, desigur) nu sunt nici ele de neglijat, pretext pentru a arunca un ochi către minimalista prefață a autorului la povestirea Tehomir, o excelentă asimilare a prozaismului unor cadre „de epocă” în suflul indiferent-umoristic al unui copil (autorul) care testează, fără să știe, realismul magic: „Când apusul îi face umbra tot mai lungă și viața începe să aparțină imprevizibilului, omul se apucă, din tainice motive, să lase, cui va dori, mărturii ale trecerii lui. Oaie temătoare, aparținătoare turmei, fac și eu același lucru, smulgând din temnițele ucigașe ale memoriei această poveste din vremea unei copilării miraculoase, trăită în mocirla unei lumi aflate la răscruce.” Tot un volum de buzunar, ca o bijuterie inedită, este și O poveste cam ciudată și alte două povestiri, ale cărui (trei) texte fac saltul dinspre nostalgia Tehomirului către scenariile vag kafkiene ale unor experiențe umane situate în spectrul straniului. Foarte originală (a se citi, dacă aveți puterea de a vă desprinde de ultima imagine cinematografică a lui Ilie Moromete, în gama șic, cool, fermecătoare) este antologia Poezii și vorbe-n vânt, care așază în caleidoscop poezii, aforisme și desene foarte inspirate ale autorului.
Aș putea continua mica glosare a textelor sale, dar prefer să mă opresc asupra modelului persoanei în sine, ca să zic așa, o inspirație pentru oricine hotărăște că viața sa profesională nu se termină odată cu emiterea de către stat a primului cupon de pensie. Da, mă gândesc în primul rând la profesorii care se apropie de acest „prag”. Am pus ghilimele pentru că acest clișeu mă enervează profund: începând de mâine dimineață, la ora 7.00, ești altcineva sau, mai simplu, nu mai „exiști” profesional! E drept că poate te simți obosit mai des, că îți trebuie mai mult timp ca să-ți organizezi programul, că nu înțelegi la secundă glumele celor mult mai tineri, că ești considerat puțin demodat în maniere, ușor tradiționalist în abordări și așa mai departe. Și ce dacă?! E un echilibru absolut necesar pentru graba altora, pentru sindromul „eu le știu pe toate” la 25 de ani, pentru viteza de a-ți însuși ultimele tendințe din didactica „vie” și a face pe plac generației acestei clipe, fraternizând cu ea în numele acelorași obiective imediate. Este firească, de bună seamă, și această atitudine. Știți în câți ani se formează cu adevărat un profesor? Ne gândim vreodată cât de ramificate, complexe și delicate sunt nervurile care îl transformă, probabil în vreo 20 de ani, dintr-un absolvent de facultate într-un profesionist? Adunând și scăzând, mă întreb dacă societatea a contabilizat cât pierde trăgând pe linie moartă, cum se spune, profesorii care ies la pensie, neoferindu-le posibilitatea, celor care pot și vor, să-și continue munca într-un sistem organizat și fără „a lua locul” colegilor mai tineri. Cât de dificilă poate fi crearea unei baze de date în care să se înregistreze profesorii pensionari care doresc să muncească, ocazional, de pildă înlocuind la clasă colegi de aceeași specialitate, din orice școală, aflați în concediu medical sau plecați într-un proiect internațional? Dacă ea ar exista (e simplu de făcut și de popularizat, iar legile muncii sunt pentru oameni), directorii nu ar mai trebui să se dea peste cap pentru a asigura suplinirea unor ore. O programare telefonică și o discuție de punere în temă ar fi de ajuns.
Știu, după 65 de ani ne-am putea reinventa asemenea personajului de mai sus, dar mai știu și că puțini dintre noi au această putere și determinare. Deseori nu sunt deloc încurajați nici măcar de copiii lor, ce să mai zic de „opinia publică”? Nu degeaba este atât de cunoscută expresia „Ți-ai trăit traiul, ți-ai mâncat mălaiul!” – pentru necunoscători, recomand explicațiile minunatului profesor
Stelian Dumistrăcel (https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/malaiul) – pe care cred că noi, românii, am inventat-o, nu doar de dragul rimei. Poate că a venit vremea să răsfoim … cartea de bucate, ca să vedem că din mălai poți face nu doar mămăligă, ci și budincă, supă, tortilla, fursecuri, tartă și multe alte neașteptate bucate.
