„Să îndepărtăm utilajele”

Digitalizarea studiilor literare este azi un subiect din ce în ce mai intens dezbătut. Se vorbeşte, cum ştim, despre digital humanities, despre stilometrie, bibliometrie, ,,Big Data“. Apar în diverse publicaţii anchete în jurul conceptului de distant reading. Opiniile sunt, cum e firesc şi sănătos pentru cultură, variate, argumentate şi echilibrate. S-au enunţat, cred, până acum, suficiente observaţii avizate, drept pentru care nu mă voi lansa aici, la rându-mi, într-o disecare (polemică sau nu) a fenomenului. Mă rezum la a-mi afirma impresia unui déjà vu: interdisciplinaritatea nu ni se poate părea o noutate, literatura şi-a mai căutat ştiinţe-pilot – e de ajuns să ne amintim de structuralismul care importa metodele de analiză a textului din lingvistică –, ,,bătălia“ dintre impresionişti şi critica ştiinţifică a avut şi în peisajul literar autohton reprezentările ei (încă de la celebrele polemici Maiorescu-Gherea). Să nu uităm că Jean Starobinski delimitase şi el în Textul şi interpretul cele două modalităţi extreme de abordare a textului literar întrebuinţând cunoscuta alegorie a privirii (elanul empatic de identificare până la parafrază – privirea mioapă – versus contextualizarea literaturii pentru explorarea relevanţei ei sociale – privirea de deasupra).

Orice paradigmă, estetizantă sau pozitivistă, are, însă, potenţialul de a deveni modă şi de a fi, ca toate modele, adoptată superficial, ca un must al vremii. Presiunea adaptării la ceea ce este perceput ca imperativ şi de bonton nu are exclusiv legătură cu istoria cantitativă sau cu Franco Moretti. Au vorbit despre acest fenomen, în literatura română, poeţii-eseişti Al. Philippide, Ştefan Aug. Doinaş şi, desigur, nu numai ei. Doinaş îşi intitula un volum de eseuri Poezie şi modă poetică, iar Philippide sancţiona scribita, metaforismul şi preţiozitatea, aceasta din urmă percepută ca efect al fascinaţiei literaturii franceze, cu propensiunea ei nivelatoare spre normă. Tendinţa contemporană de a ranforsa cercetarea literară cu metode ştiinţifice şi de a-i conferi o mai mare densitate conceptuală şi un bagaj terminologic superior, prin infuzia de teorie, arată atât în forma sa exterioară de ,,modă“, cât şi în fondul opţiunii pentru stimularea obiectivităţii analizei, predilecţia pentru tipic în detrimentul excepţionalului. Iar când demantelarea şi abandonarea prestigioasei (până nu demult) critici de interpretare se transformă pentru tânărul filolog într-o exigenţă care, nesatisfăcută, îi poate periclita legitimitatea propriului demers, asistăm deja la presiunea paralizantă, inhibitorie a unui curent. De cele mai multe ori, adoptarea anumitor metode şi întrebuinţarea unei palete de concepte pretenţioase reprezintă un obiectiv autoimpus şi, din nefericire, câtă vreme grila teoretică prin care alegem să scriem despre literatură nu porneşte din conştiinţa utilităţii ei pentru rezultatele demersului nostru critic sau ştiinţific, impresia de pat procustian în care opera nu se simte bine se va înstăpâni peste ce ne-am străduit să realizăm.

Întorcându-mă la poeţii-critici, amintesc aici, ca un exemplu de ,,bune practici“ în conlucrarea dintre ştiinţele socio-umane, statistică şi critică aplicată: monografia lui Ion Caraion, Bacovia. Sfârşitul continuu. Faptul că autorul atribuie unor imagini poetice bacoviene conotaţii psihanalitice (complexul Ofeliei, conştiinţa unui alter-ego feminin pe care ar nutri-o Bacovia) sau că trece poemele ,,solitarului pustiilor pieţe“ prin studiile lui Gaston Bachelard despre apă şi foc ori, mai mult, că notează asiduu câte din cele 385 de verbe din 250 de poezii bacoviene sunt la prezentul indicativului, nu trădează niciun fel de pedanterie ştiinţifică gratuită, nu dă niciun moment impresia de saţietate şi de ariditate conceptuală, fiindcă toate aceste observaţii exacte conduc spre concluzii de fineţe care ţin de interpretare, aşadar, de spiritul critic. Antropologia, psihologia, stilistica se pot, iată, integra suplu, fără nimic ostentativ în discursul hermeneutic, generând unul dintre cele mai bune studii despre Bacovia.

Pentru a-mi duce la capăt pledoaria mea pentru demnitatea ,,peste mode“ a lucrului cu textul şi a criticii ,,de interpretare“, precum şi pentru binefacerile dezinvolturii exegetice (desigur, în marginile decenţei şi ale pertinenţei), voi strecura aici un intermezzo autobiografic. Cartea la care m-am referit mai sus, Bacovia. Sfârşitul continuu, a ajuns la mine pentru prima oară prin 2009, în liceu, în clasa a noua, când profesorul de limba şi literatura română, Gheorghe Soare din Piteşti mi-a împrumutat-o, cum o făcea de obicei cu multe alte studii de referinţă româneşti şi universale pe care m-a deprins să le am în vedere şi să mi le fac utile. Monografia lui Ion Caraion mi-a provocat atunci, pe cât îmi amintesc, impresia unui text critic extrem de consistent şi de percutant, surprinzător de temeinic şi de sistematic, totodată, pentru un poet, prezenţă singulară, aproape misterioasă în peisajul criticii, care m-a intrigat şi m-a fascinat. Zece ani mai târziu mă reîntâlneam cu studiul lui Caraion pentru redactarea unui capitol din teza mea de doctorat despre critica şi eseistica scriitorilor români de secol douăzeci.

Bibliografia critică pe care mi-o recomanda experimentatul meu profesor nu era niciodată menită să rămână o sursă de citate ,,inteligente“ cu care eu să epatez în diverse situaţii de concurs sau în obişnuitele subiecte de teză. Am înţeles tot mai mult, ulterior, deşi o ştiam şi atunci, cât înseamnă un profesor care să ştie, discret, să îşi încredinţeze elevii că pot atribui unui text literar interpretări personale, construind, desigur, pe referinţele critice şi pe conceptele de rigoare, însă fără ca identitatea proprie şi pecetea personală pe care o conferă curajul punctului de vedere să fie anulate. Am avut, de altfel, prilejul să-l ascult formulându-şi această profesiune de credinţă printr-o scurtă confesiune ca răspuns la întrebarea pe care i-o adresasem în clasa a zecea despre cât trebuie să insistăm, în comentariul unui text narativ, asupra aspectelor ,,tehnice“, de naratologie, cu instanţele, raporturile şi focalizările aferente… Mi-a povestit atunci cum intervenise într-o conferinţă în care dominau copios remarcile ,,de specialitate“ despre compoziţie, procedee, tehnici narative, trimiteri diverse la teoreticieni de marcă: ,,Să îndepărtăm puţin macaralele, utilajele, instrumentele, ca să se vadă opera.“ Să înţelegem, adică, rolul de auxiliar pe care orice teorie, metodă şi concept îl deţin în studiul literaturii şi să îndrăznim a pune întrebări textului. Cred că această experienţă a comentariilor literare, completată, desigur, în anii formării universitare, de antrenarea constantă a gândirii critice şi de o bibliografie suplimentară, nu trebuie dispreţuită şi expediată sub eticheta superficială de ,,eseistică“ ingenuă din anii boemi ai scrisului necopt şi visător.

,,În loc de concluzii“, o analogie. Întocmai ca fotbalul de la tineret (în general, mai spectaculos decât întâlnirile de multe ori crispate ale seniorilor), în care ,,ai noştri“ au arătat în ultima vreme un entuziasm nesperat, tot astfel şi lucrul cu textul, sub îndrumarea unui profesor care nu dispreţuieşte nici erudiţia, nici dezinvoltura judecăţilor de valoare, poate fi o sursă de dinamism şi productivitate pe care adesea, într-un exces autoimpus de tacticizare, le pierdem intimidaţi de etaloane. De aceea, cred că ne-ar face bine să nu uităm aceste exerciţii de eseistică şi lectură pasionantă care pot împinge temporar deoparte presiunea bifării unor itemi şi monopolul criteriilor cantitative (sunt citat, exist; citez mult, sunt profesionist). Poate că păstrând tricourile de tineret (exuviile, vorba Simonei Popescu) sub acumulările culturale de maturitate, himera omologării ştiinţifice va înceta să ne fascineze mai mult decât e cazul.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *