Ce titlu poate fi mai potrivit pentru un articol dedicat compozitorului Ciprian Porumbescu? Titlu inspirat de propriile cuvinte rostite pe patul de moarte, în brațele surorii sale. Şi, mergând mai departe cu gândul, aceste cuvinte sunt, probabil, şi cele ale strămoşilor noştri. Muzica pe care a compus-o este inspirată din folclorul autentic, o parte fundamentală a rădăcinii noastre, codul nostru.
Astăzi, 14 octombrie, sărbătorim 169 de ani de la naşterea celui care a avut o viaţă pământească foarte scurtă, însă a lăsat o moştenire unică datorită harului pe care l-a fructificat până în ultimul moment.
Un moment des amintit datorită cercetărilor făcute de către cei care sunt implicaţi în studii doctorale îl reprezintă întâlnirea compozitorului român cu Giuseppe Verdi. În ultimul său an de viaţă, pe când se afla în Italia – aşa cum reiese din corespondenţa pe care o avea cu tatăl său Iraclie şi cu Mărioara Porumbescu – i-a cântat la vioară, „bătrânului maestru”, o parte a sufletului românesc: doina.
„Mare lucru, cântecul acesta nu mi-i cunoscut, dar toată gama lui o simțesc și o pricep!”, a afirmat atunci Giuseppe Verdi.
Eu nu am avut acces la acele documente și chiar m-am gândit dacă să las sau nu acest detaliu, dar cred totuşi că este un aspect luminos, care ne încurajează imaginaţia să lucreze mai departe. Şi, rămânând în aceeaşi stare de audiţie, ne putem imagina ce emoţii trebuie să fi avut tânărul Porumbescu în faţa unuia dintre cei mai mari compozitori ai lumii.
Să nu lăsaţi muzica mea să moară este leitmotivul acestei zile, ziua de naştere a compozitorului Ciprian Porumbescu. Leitmotiv atâta timp cât îl vom menţiona cât mai des în emisiuni, în articole, în discuţiile noastre de zi cu zi, în întâlnirile cu elevii, în promovarea muzicii lui în instituţiile muzicale din ţară, în dialogul cu copiii noştri. De aici se va naşte preţuirea Omului şi a compozitorului Ciprian Porumbescu.
Primul moment muzical care îmi vine acum în minte sunt primele măsuri din celebra Baladă pentru vioară şi orchestră, care la prima audiție pare facilă, însă dificultatea acesteia a fost simţită şi afirmată de mulţi violonişti celebri. Alţi paşi în călătoria dedicată compoziţiilor sale ne îndreaptă spre opereta „Crai Nou”, „Pe-al nostru steag e scris Unire” (muzică pe care o auzim astăzi în imnul naţional al Albaniei – „Hymni i Flamurit”), melodia pentru „Trei culori”- fostul imn al României. Acestea sunt doar câteva dintre partiturile care au scos la suprafaţă patriotismul său și latura autentică românească.
„Crai Nou”, prima operetă cultă românească
Dacă tot ne aflăm în ziua în care celebrăm acest nume, se cuvine să dăm atenţie primei operete culte românești „Crai Nou”, în care cred că se află „esenţa” a ceea ce a însemnat de fapt creaţia lui Ciprian Porumbescu.
A fost pusă în scenă, pentru prima dată, în ziua de 11 martie 1882 (cu un an înaintea morţii sale), în sala festivă a Gimnaziului Românesc din Brașov – astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna” -, unde Ciprian Porumbescu a fost profesor de muzică între 1881 și 1883. Acum, la 140 de ani de la premiera acestui titlu, printr-o conjunctură inedită, Opera Naţională Bucureşti a pus în scenă opereta „Crai Nou”, un eveniment cultural din seria celor organizate în cadrul conferinței ITU-PP, sub egida ANCOM. Astfel, delegaţiile străine au putut vedea şi asculta o parte a culturii româneşti și prin acest spectacol. Un context şi un pretext de-a gândi acest proiect pe termen lung, mai precis, ca acest titlu să facă parte din stagiunile ONB.
Opereta „Crai Nou” a adus pe scenă şase voci foarte bine alese. Îi amintesc mai întâi pe artiştii invitaţi: Oana Şerban – Dochiţa, Daniela Cârstea – Anica, Radu Ion – Ispravnicul, Andrei Petre – Leonaş , tineri bine pregătiţi din punct de vedere tehnic, dar şi intepretativ. Li s-au alăturat doi solişti cu experienţă ai ONB: basul Ion Dimieru, în rolul lui Moş Corbu şi baritonul Alexandru Constantin, care l-a interpretat pe Bujor.
Am avut şansa de a vedea acest spectacol și mărturisesc faptul că a fost pentru prima oară când am avut contact cu muzica acestei operete, în totalitatea ei, nu frânturi, aşa cum auzisem în anii de comunism. Foarte important: sensul, simbolul acestei muzici se află dincolo de orice epocă. Aşadar, libretul lui Vasile Alecsandri şi muzica lui Ciprian Porumbescu sunt puse într-o lumină fericită, prin colaborarea fructuoasă a scenografului Adrian Damian cu regizorul Răzvan Ioan Dincă. O colaborare în premieră ce sper să fie de bun augur şi pentru producții viitoare.
Este o punere în scenă care ne aduce aminte că ne aflăm în secolul XXI, iar tehnologia este de partea noastră și devine un plus în arta spectacolului. Nu pot să nu îmi doresc să se regăsească acest tip de surse şi resurse şi în alte producţii ale Operei Naţionale din Bucureşti. Cred că frumuseţea acestui spectacol se află în sensul în care regizorul a reuşit să construiască povestea inspirându-se din modul în care „curge” muzica. Este un spectacol bine legat, care nu are momente moarte, în care artiştii ştiu foarte bine ce au de făcut. Apoi, am aplaudat o limbă română cântată frumos, o orchestră bine închegată sub bagheta dirijorului Daniel Jinga. Elementele traditionale, îndeosebi la partea de costume, potențează dansul balerinilor și subliniază delicatețea personajelor operetei.
Un detaliu de care am fost plăcut surprinsă a fost partea de voice over (Attila Vizauer) şi care apare ca noutate în acest spectacol – voce care uneşte anumite momente ale operetei prin detalii care ne fac conştienţi de importanţa miturilor şi a tradiţiilor româneşti. Să nu uităm: baza marii muzici se află în teme muzicale folclorice, indiferent de epocă. Rădăcina este aceeași. Să ne-o prețuim pe-a noastră și să ne îngrijim ca ea să ajungă mai departe.
Anul 2023 va însemna foarte mult pentru noi, deoarece vom sărbători 170 de ani de la nașterea lui Ciprian Porumbescu și vom comemora 140 de ani de la moartea sa. Din nou un motiv de bucurie şi de a găsi nenumărate prilejuri de a-i face cunoscută muzica.
