Cea mai recentă carte a lui Dumitru Crudu, Ora cinci și șapte minute, apărută la Editura Humanitas, 2022, poate fi citită ca un nou tratat de istorie personală a autorului (după Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici), înregistrând și momente cruciale din istoria neamului nostru.
Realitatea dură a timpului
Volumul se deschide cu o proză care ne aruncă în realitatea dură a timpului pe care îl trăim ‒ războiul din Ucraina, cu mobilizarea rușilor pentru așa‑zisa „misiune specială” din Ucraina și nedumeririle soldaților. Pe lângă căpitanul Zmei, personaj malefic, însetat de sânge nevinovat, care își arogă dreptul de viață și de moarte asupra celorlalți, mai sunt și soldați integri mental, care, pur și simplu, nu înțeleg cum poți să omori un om, atunci când acesta se poate dovedi un prieten sau un camarad de pahar: ,,Eu până acum nu am ridicat mâna la nimeni. Nu am tras în viața mea nimănui nicio palmă și acum, brusc, mi se cere să ucid oameni, dar dacă printre ei sunt și băieții ăia din Sumi, Mariupol sau din Krivoi Rog, cu care vara trecută am golit zeci de sticle de votcă pe plajă, îndată ce soarele se ascundea după orizont, ce mă fac?” (p. 7)
Războiul din Transnistria de la începutul anilor ’90
Este un volum care comunică, într‑o anumită măsură, cu volumul de proză scurtă Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, păstrând aceleași probleme‑cheie ale societății noastre: sărăcia, corupția, războiul. Doar că volumul de față merge mai departe, prezintă evenimente de ultimă oră și vine cu unele completări foarte importante din trecut. Cartea urmărește evoluția istorică a evenimentelor care au avut loc în 1940, trecând în revistă deportările în Siberia, ajungând până la războiul ruso‑moldovenesc din Transnistria din 1992, evocând începuturile acestuia, dezvăluind felul în care s‑au făcut pregătirile pentru acest război în texte precum „Cei trei grăniceri care mă urmăreau prin penitenciar”. În această proză scurtă, se prezintă vizita unui jurnalist de la Europa Liberă la penitenciarul din Transnistria, venit să investigheze greva foamei, lansată de deținuți. Descoperă acolo o indiferența totală față de om, cei închiși nemaiavând nici măcar dreptul la asistență medicală. Și asta nu e tot. Nimeni nu avea dreptul să vorbească în limba română, paznicii erau ruși, iar acesta e un nou detaliu care pune o multitudine de semne de întrebare. De altfel, greva foamei, pretinsă a fi pornită din nemulțumirea deținuților față de condițiile precare din închisoare, este de fapt o revoltă a deținuților contra pregătirilor militare pentru care nu sunt plătiți. Nu apropierea unui război iminent îi nemulțumește, ci faptul că ei nu sunt plătiți pentru participarea la exercițiile militare.
Subiectul acestui război din Transnistria este preluat în mai multe proze inserate în noul volum scris de Dumitru Crudu, mai ales în cea de‑a doua parte a cărții, unde cunoaștem mai multe destine ale oamenilor din Tiraspol. O cunoaștem și pe Tatiana, doctorița din Tiraspol violată de 4 ori de Bespoșeadi (un personaj al cărui nume traduce prin sintagma „fără de milă“) și care aștepta începerea războiului din Ucraina pentru a fugi; reușește, într‑un final. Nu au scăpare însă, femeile din Ucraina. Războiul ruso‑moldovenesc reprezintă un moment destul de sensibil și, în multe aspecte, nebulos pentru noi, chiar și la 30 de ani distanță.
Tot în această carte este trecută în revistă și perioada de glorie a lui Igor Dodon, dându‑se în vileag legăturile banditești ale acestuia. Autorul invocă momentul în care Igor Dodon, plin de emfază, participă la evenimentul de decernare a Premiului „Gloria muncii”, iar pe seară urmează să aibă o întâlnire cu cel mai mare bandit din Chișinău. Apoi, volumul revine la războiul actual din Ucraina. Ultima parte a cărții doare cel mai mult, acum; trăim la doar câțiva kilometri de realitățile pe care le prezintă volumul. Facem cunoștință cu Oleksandra, rămasă fără casă, cu un copil în brațe; întâlnim oameni rămași fără picioare în urma exploziilor. Aceste scene sunt cu atât mai dureroase, cu cât știm că e ceva ce se întâmplă chiar azi. Poate chiar în aceste clipe.
Frica se transmite din generație în generație
Din acest motiv, întregul conținut al cărții este guvernat de frică. O frică ce se transmite din generație în generație. Asta putem observa urmărind destinul lui Alexandru, personajul central al cărții. O frică imensă care îl stăpânește până în măduva oaselor pe bunicul său, transmisă apoi tatălui său și tot așa, până la ultimele generații. Cartea ne permite reconstruirea arborelui genealogic al lui Alexandru: îl cunoaștem, mai întâi, pe bunicul său, care a fost deportat în Siberia pentru simplul fapt că și‑a permis să zică, după moartea lui Stalin, că de mult trebuia să moară: „de mult trebuia să dea ortul popii, am exclamat eu. Câinele” (p.11), turnat fiind de cel care urma să devină profesorul de istorie preferat al nepotului său, Alexandru. Profesorul Nicolau face asta pentru a parveni. Își dorea foarte mult o funcția înaltă la raion, dar n‑a obținut‑o niciodată. Proza care descrie acest moment istoric mai poate fi citită și ca o lecție: adevărul este foarte important, acesta iese la suprafață și poate schimba destine chiar și peste 70 de ani. Îl cunoaștem și pe tatăl lui Alexandru, omorât în războiul din 1992, în Transnistria. După care, urmărim devenirea unui om, devenirea lui Alexandru, care moare în războiul din Ucraina. Îi cunoaștem pasiunile, cel puțin două dintre ele: istoria și fotbalul, îi cunoaștem fricile, mai ales pe cea comună – agresivitatea ideologiilor politice, pe care el vrea, cu tot dinadinsul, să o combată și duce această luptă prin articolele pe care le scrie în Europa Liberă. Nu‑l cruță nici pe profesorul de istorie, despre care scrie un articol critic. Soția profesorului Nicolau va fi zdruncinată, articolul îi va provoca moartea.
Textele comunică între ele
Foarte interesant este de urmărit și felul în care sunt relatate aceste destine de către Dumitru Crudu. Structura cărții ne ține prinși de la un capăt la altul, evenimentele nu sunt prezentate integral, proză cu proză, cartea este gândită, mai degrabă, ca un puzzle. Dacă îl refacem cu grijă, construim viața lui Alexandru și istoria Basarabiei și a Republicii Moldova din 1940 până în 2022. Nu e genul de proză scurtă pe care poți să o deschizi la întâmplare și să citești un text, după care să pretinzi ca ai înțeles tot. Pentru că textele din acest volum comunică între ele. Unele vin să le completeze pe altele. Există dezvăluiri absolut neașteptate și uluitoare, cum e cazul relației dintre Anastasia, chelneriță la restaurantul „Oscar”, și Radu, polițist, fratele lui Alexandru. Dacă citim doar proza „Radu încă mai mișca din picioare”, am crede că relația dintre Radu și soția sa, Anastasia, este una minunată, bazată pe fidelitate, încredere și iubire necondiționată, dăruire totală. Radu preferă să mănânce fotografia soției sale, care îl excită pe Tătuca, marele bandit, și să se spânzure, decât să o cheme pe aceasta pentru a se culca cu Tătuca.
Când ajungem însă la „Cărămida ucigașă”, o cunoaștem pe adevărata Anastasia. O oportunistă care l‑a băgat pe Radu la pușcărie, i‑a strecurat niște bani în buzunar și a fost acuzat de luare de mită și băgat la dubă, în aceeași celulă cu Tătuca, pe care, anterior, îl trimisese la răcoare. Aceeași Anastasie pune la cale și uciderea mătușii sale pentru a‑i vinde apartamentul. Prin urmare, pentru a avea tabloul deplin, trebuie puse cap la cap aceste două proze scurte, aflate la distanța de alte trei proze, care nu au nicio legătura cu cei doi, dar care dialoghează cu alte texte anterioare. Atunci când ne așteptăm mai puțin, când credem că un subiect este epuizat, acesta este reluat și prezentat dintr‑o altă perspectivă și acest procedeu, din moment ce îl sesizăm, ne ține în mare suspans. Un alt aspect important cu privire la prozele lui Dumitru Crudu, care se impune în cartea Ora cinci și șapte minute, este limbajul utilizat, care devine recognoscibil. Este vorba, de exemplu, despre crearea unor metafore inedite și a unor cuvinte precum „șoriciu”, „cireșe pântecoase”, „cu mâini de vată”. Iar numele proprii pe care le dă personajelor sunt legate nemijlocit de o caracteristică a personajelor. Avem: Căpitanul Zmei, Bespoșeadnîi (pe care l‑am amintit), Zveri, Ivan Soldatov – nume proprii caracteristice câmpului lexical al cuvântului „război”.
Ora fatidică și culoarea roșie
Autorul operează și cu semne. Pe tot parcursul cărții, sunt semne clare care trimit cu gândul la începerea războiului din Ucraina: ora 5:00 – la ora 5:00 îi dă întâlnire un prieten mamei lui Alexandru, pentru a‑i scăpa de deportare: „du‑te și spune‑i că la ora cinci, la prăvălia lui Ionel Halipi, o s‑o aștepte tata” (p. 24). În salonul nr. 5, moare bunicul lui Alexandru, iar la ora 5:00, începe războiul.
Destul de semnificativă, în acest sens, este și prezența unui personaj omniprezent în acest volum ‒ culoarea roșie, personaj care, de altfel, circulă prin mai toate textele lui Dumitru Crudu, atât în cele epice, cât și în cele dramatice, dar și în poezie. Și aici, ca în cartea Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici sau Crima sângeroasă din Stațiunea Violetelor, de exemplu, roșul este peste tot. Vedem pete de sânge pe cuțitul cu care tatăl lui Alexandru sacrifică oaia pentru a potoli foamea soldaților, vinul roșu care umple beciul după ce butoaiele sunt ciuruite de soldați, sângele care curge din mașina banditului Tătuca, care purta în portbagaj trupul lui Călău, acoperișul roșu, cu care a fost acoperită casa lui Vasile.
Putem, prin urmare, conchide că scriitura lui Dumitru Crudu este una angajată politic, așa cum limbajul pe care îl folosește anulează sau deconstruiește mitul unui trecut comunist fericit, arhivehiculat în Republica Moldova. El nu susține nicio ideologie politică, doar le prezintă adevărata față.
Momente crâncene ale prezentului
În Ora cinci și șapte minute, ne vorbește despre cele mai crâncene momente prin care a trecut și încă mai trece poporul basarabean și vecinii săi. Iar modul în care le prezintă nu cruță sufletele slabe. Realitatea este dură și așa a fost dintotdeauna – pare să ne zică această carte care pune politicul, războiul, dar și societatea noastră în oglindă, prezentându‑ne trei conflicte care au marcat profund mentalitatea oamenilor din Moldova: deportările din anii 1940, războiul ruso‑moldovenesc din Transnistria din anii 1990 și războiul din Ucraina, început în 2022.
Cărțile lui Dumitru Crudu ne ajută, de fapt, să înțelegem anumite lucruri și să ținem piept tuturor provocărilor. Iar Ora cinci și șapte minute mai e și un semnal de alarmă, mai ales prin textele: „Dar atât de tare m‑au bătut atunci” și „Următorul vei fi tu”, care demonstrează că securiștii îi pot lichida chiar și pe cei mai fideli dintre ai lor. Volumul este o panoramă a lumii în care trăim. O lume a bandiților în plină democrație, a războiului dus contra umanității pe mai multe fronturi, a ilegalității, unde țevile sparte devin mijloc de sustragere a banilor de la vecini, unde poți rămâne fără casă, mașină și soție chiar și în secolul al XXI‑lea, unde protestele se încheie cu interogatorii violente, iar protestatarii sunt spulberați din Piața Marii Adunări Naționale, dacă acțiunile lor coincid cu vreo vizită importantă de la Moscova. Avem nevoie de cât mai multe astfel de cărți pentru a înțelege cine suntem cu adevărat și încotro ne îndreptăm!
