Oamenii aceștia chiar există sau sunt personaje coborâte din scheciuri celebre ale unor Stroe și Vasilache, Vasile Tomazian și Mircea Crișan, Puiu Călinescu și Toma Caragiu, Jean Constantin și Dem Rădulescu, Ioan Gyuri Pascu și Nae Lăzărescu?
Cum ar veni, pleava avizează zgura; sacul și petecul.
Chiar nu poate fi trimis la plimbare vârful Institutului Cultural Roman (aflat într-o jenantă stare de ebrietate ne-culturală) împreună cu ce e mai putred decât in Danemarca prin unele birouri ale Ministerului Afacerilor Externe?
Cândva, atașatul cultural și de presă al României in Portugalia se numea Mircea Eliade. Cândva, numele altui atașat cultural al României la Lisabona ‒ dar și la Viena, Berna, Praga și Varșovia ‒ era Lucian Blaga.
Cândva, atașatul cultural și de presă al României in Franța se numea Eugen Ionescu.
Chiar nu bate pe nimeni gândul la București ‒ de la Palatul Cotroceni la Palatul Victoria via Palatul Parlamentului ‒ că ridicolul nu poate să exporte sau să popularizeze decât ridicol?
P.S. Pe blogul său, Liviu Antonesei a semnalat postarea mea oferind și link-ul spre ea. Florin Iaru a reacționat prompt:
„Dragă Liviu,
Trebuie să-ți zic ceva. Filmul e fake, situația, nu.
Poate a să râzi. În contextul șefilor de la ICR, ăsta e cel mai berning.”
Răspund: Aș fi preferat ca și situația să fie fake, nu doar filmul. Așadar, prezint scuzele de rigoare celor victimizați pe nedrept de filmuleț și aștept, cu fruntea sus, să aflu că și situația este fake. In Romania, realitatea bate mai întotdeauna imaginația. Sau e și chestia asta un fake? (text reprodus, cu acordul autorului, de pe blogul Ultima pălărie, tudoran.net, după audierea in Parlament a lui Dinu Gandu, desemnat director la ICR Lisabona)
Un răspuns
N-aș contrapune atât de radical antitetic interbelicul postdecembrismului. Oricâtă mitologie am fi creat în intervalul nefast pentru democrație al istoriei noastre, 1938-1989, e sigur că bordeiul era locuința pentru cei mai mulți dintre români acum un veac. Când ai universitate după opt secole de la prima de pe continent, este o minune că mai poți vorbi despre viață socială și culturală pe aceste meleaguri. Ultimele state medievale apărute pe harta Europei, în secolul al XIV-lea sunt Țara Românească și Moldova. În asemenea condiții, cu un asemenea trecut, devine explicabil și faptul că, spre deosebire de toate celelalte state din blocul comunist, în care trecerea de la dictatură la democrație s-a făcut pașnic, la noi a fost nevoie să moară oameni, peste o mie, pentru că în noiembrie 1979, în plin congres al XII-lea, nimeni nu s-a găsit să-i stea alături ilegalistului Constantin Pârvulescu, cel care nu mai era de acord cu realegerea tovarășului Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general, dar atunci lumea era încă strâns unită în jurul conducătorului iubit, a celui mai iubit fiu al poporului, dornică masochist, fără să știe, să traverseze urgisiții ani 80…