sanG d’encre: tonuri, forme și formule

„o gimnastă∕ făcându-și∕ exercițiul∕ la paralele∕ inegale” – iată o imagine cronotopică a poeticii lui Emilian Galaicu-Păun. Echilibristica  – de haute couture –  de la înălțimea spiritului și de la tensiunea spasmului emoțional preface orice mișcare și gest al corpului în oficiere simbolică, în ritual artizanal. Angajat nu e doar trupul sau spiritul – e întreaga ființă. Deși creația lui Emilian Galaicu-Păun este „poetică hermeneutică” (Al. Cistelecan), un joc savant de referințe culturale, mai cu seamă în volumele de început, cerneala e irigată de sânge, poezia este (și) cardiacă, asumarea ei este ființială. Sângele este mai mult decât o metaforă, e un personaj axial al poeziei. Agent erotizant al vieții și al morții, sângele „apă nu se face”. Concentrează toate energiile vitale și conține memoria trecutului, pulsul prezentului și semnalul surdinizat al viitorului. Sângele ridică la putere de simbol marile „întâmplări” ale ființei: „apartenența” la rudele de sânge, „sacrificiul” morților celebri (un lung pomelnic al poeților uciși sau sinucigași evocați de poezia lui Emilian Galaicu-Păun), care și-au „plătit” cu vărsarea de 5 l de sânge eternitatea, „intrarea” în viață (și moarte), vestită de sângele lăuzei, „transformarea”, prin sângele himenal, a fecioarei în femeie, în sfârșit –- înființarea din car(t)ne și spirit a celui care-și poartă în sânge iubirile toate, existențiale și culturale.

Volumul sanG d’encre. Poeme alese de Al. Cistelecan (Cartier, 2020) reprezintă punctul de maximă tensiune simbolizantă a sângelui-cerneală. Simbolistica sângelui are la baza metafizicii sale registrul fiziologic. Încă din „Țesut viu 10 x 10” aflăm că în copilărie, o lamă strânsă în palmă i-a tăiat copilului țesutul până la os și i-a adus durerea, spaima, mirarea despicării de carne! Și gustul de cerneală al sângelui. O lamă apăsând peste linia vieții din palmă a devenit un simbol destinal. Câtă spaimă pentru sângele curs, atâta fascinație pentru tăieturile fine și precise ale lamei „Sputnik”!  Micul… n-a însușit încă de atunci lecția perfecțiunii setoase de sânge. Pericolul, cu conturile perfecte de lamă, a fost ascuns sub limbă, nemaiputând fi desprins decât fizic de nervurile țesutului de care se lipise. Imaginea este una fondatoare, tensiunea acestei experiențe reprezentând o așezare în logos a ființei, sub semnul (protector al) limbii, al cuvântului. Poezia e luciditate tăioasă și exactă (ca o lamă), e despicare sau spargere a convențiilor, e ruptură de nivel, e ieșire violentă „dincolo”. Și facerea poeziei e mereu o testare a limitelor, o aducere împreună a vieții și morții, o interșanjabilitate a lor. „Poezia-i ca moartea în patul de nuntă și nașterea-n patul de moarte”.

Fără actul violenței nu se poate produce zguduirea formelor devitalizate și crearea altora noi. Stârnit de obiectul ascuțit (lama∕arma privirii), sângele va deveni arma(ta) gata de luptă. Erosul este pus, așadar, sub semnul violenței, prin forța lui de-a perturba intimitatea, de-a „infecta” sângele (cum credeau și anticii), de a-l incendia. Prin seismele pe care le provoacă în spațiul intimității, erosul devine o violentă „poveste a sângelui”. De aceea, „câte fete în floare, atâtea priveliști sângeroase”, prevestitoare de carnagiu emoțional. Agitația sângelui îndrăgostit este un vestitor al crizei și în intensitatea angoasei sale – al morții. Angoasa de moarte se întețește în trăirea erotică, ambele fiind stări de „cumpănă” ale ființei. Trecută în scris, inclusă într-un scenariu erotic livresc, angoasa morții devine suportabilă. Ajunge într-o „turbincă” narativă postmodernă, cu direcție intertextuală spre descărnările din poezia lui Baudelaire:

și m-oi duce (m-or duce) pe ultimul drum. pe cărarea  pierdută. prin codrii∕ de simboluri. și ghidul va spune deodată: „popas igienic – scheletul la∕ dreapta carnea la stânga. un minut!∕ cine-ntârzie-ajunge cortegiul pe jos”.∕ parcă-i văd: unu-n brațele altuia nu se îndură a se despărți. În zadar îi zorește∕ ghidul: „tare și țeapăn – pe dreapta, mlădioasă și slabă – pe calea∕ mâinii stângi”, unu-n brațele altuia nu se mai satură de dezmierdări. „yin – la stânga,∕ yang – dreapta” și nu se pot smulge din îmbrățișare. Cortegiul∕ se agită: „acum ați găsit timp să vă-mbrățișați?”, se revoltă: „de față cu∕ toată lumea…”, întoarce pe mort de la groapă în timp ce ei doi∕ se grăbesc, ca mireasa la pat, spre pădure. Scheletul șoptindu-i∕ cărnii (parcă-l aud) în ureche:∕ „aoleu, ma chѐre chair tu∕  cum aseară și azi nu?!”.

Deosebit de ofertantă în planul deschiderilor intertextuale a organicului și visceralului este perspectiva mitologică. OrfEuridice e o recitire a mitului orfic, în care spasmul personal e traversat microscopic de o hartă livrescă. Gesturile îndrăgostitului conțin memoria arhetipală a iubirii care negociază cu moartea în numele vieții. Toposul luminii e – cum altfel? –  la Ville Lumiѐre (Parisul) și al întunericului –  e Ch-ău, unde „eu mă-ntunec”. Aceste lumi sunt puse în cumpănă de un eroticon de mare densitate culturală – „privirea”, adică poarta prin care-și face intrarea frumusețea, „unde, prin frumusețe, sunt vulnerabil”. Concentrată în privire („Tu, toată, numai ochi”), femeia are puterea să dilate „câmpul vizual îndrăgostit”: „Tout-Paris, o priveliște”. Privirea „face din noapte zi” și tot ea aruncă ființa îndrăgostită în beznă, „în afara vieții”, durerea fermentând într-un aliaj de sang d’ancre, care face inseparabile mitul cultural și convulsia existențială, privirea livrescă și „vederea mioapă”, transcendentul și imanentul, redus la esențe („n-am decât să închid ochii”): „… iar acum, c-am rămas peste noapte și fără privirea∕ mea străină, și fără vederea ta apropiată (să nu zic mioapă!),∕ n-am decât să-nchid ochii. Á perte de vuevie, Parisul”. 

În acest joc abil de perspective, „vederea” (care ține de concret și cotidian) face din „privire”, ca instrument livresc și eroticon cultural, liantul pe care se joacă de la mare înălțime partitura iubirii. Privirea iubitoare are aceeași grație și precizie cu care gimnaștii „se prind∕e mâini în∕ zbor”.  La fel și îndrăgostiții nu se scapă din ochi, niciuna dintre privirile pe care și le-au aruncat „nu s-a∕ zdorbit∕ de pământ”. Mitul se verifică existențial, așa cum se reinventează și viața în oglinzile mitului.

Orfismul poetului are lira compozită: cu note spontane, deopotrivă cu cele căutate, cu inflexiuni biografice și ecouri din vocile tuturor îndrăgostiților lumii. Descărcările sale vizionare dezvăluie câmpii de biblioteci, blocuri de real, constelații de imagini. Codul existențial și cel cultural se împletesc în aceeași explozie de lumină a poeziei, pe un principiu al „sintezei imposibile” (Al. Cistelecan). Acest principiu, Al. Cistelecan îl consideră definitoriu pentru poetica lui Emilian Galaicu-Păun, bazată pe un reglaj de mare subtilitate între două „viteze ale viziunii, una fulminantă, cealaltă artizanală”, între „stihialitate și migală”. 

De aceea, nuanțele poeziei lui Emilian Galaicu-Păun sunt atât de policrome, iar „sângele-cerneala” ia nesfârșite forme de relief artistic. Lumea sa, pe măsură ce e creată, devine simbol și capătă incandescență erotică. Pe firul de înaltă tensiune al erosului, voluptatea, dorința și angoasa dorinței sunt scutierii gimnastului-poet. Dansul lui echilibristic e un „salto mortale cu ochii închiși”, privind în ochi, cu frică și fascinație, moartea.  

Ilustrație de Dan Perjovschi

Publicat în PrintRecomandat2 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. Formidabil articol! E o dragoste să citești „scrisul” Ninei Corcinschi, cum e și plăcut să savurezi descrisul – poemele lui Emilian Galaicu-Păun.