Sărutul muzelor: 4 observații științifice cu privire la Inspirație

  1. Aș aminti în treacăt că în „Filosofia compoziției”, Edgar Allan Poe a contestat ideea de Inspirație și a susținut că scrisul este, în realitate, o ars combinatoria, un calcul lucid. Multă vreme am crezut în Inspirație. Cine n‑a făcut greșeala asta? Pînă și T. S. Eliot credea în Inspirație (ar fi o stihie divină) și spunea despre Vergiliu, de pildă, că a fost un poet inspirat. Și fiindcă eu, unul, am crezut în Inspirație, nu scriam, firește, decît în orele de inspirație. Pînă la orele de inspirație, așteptam încordat. Transpiram. Orele de inspirație erau foarte rare și din această pricină scriam puțin (dar numai rînduri foarte inspirate), cu mari chinuri și mulți nervi. Pentru reviste și ziare (care nu se tipăresc numai în zilele de mare inspirație, ci și în zilele obișnuite), eram un colaborator dificil. Îmi trimiteam articolele în ultima clipă. Astăzi nu mai cred deloc în Inspirație, bineînțeles, cred numai că dacă ai dormit destul și nu te‑ai îmbătat în ajun, te trezești devreme și ești gata inspirat și bun de muncă. Conceptul romantic de Inspirație (alături de acela de Geniu, pînă și Harold Bloom credea în Inspirație și Geniu, recitiți „Anxietatea influenței”) i‑a încurcat pe mulți scriitori (și artiști). În primul rînd, pe poeți, ei fiind din principiu mai sensibili la influențe. Și în al doilea rînd, pe toți ceilalți. Mă gîndeam pe atunci că și medicii au nevoie de inspirație, cînd scriu rețete ori identifică o maladie terminal după simptome polisemice. Nu eram, probabil, departe de adevăr. Prima lovitură (dar nu cea decisivă, din păcate) în ideologia Inspirației mi‑a dat‑o prozatorul englez Anthony Trollope. În monografia despre „Henry James, Junior”
    (București: Editura Albatros, 1988, p.96), Petre Solomon menționează următorul amănunt, care mi‑a rămas în minte pentru vecie: „Deși a fost multă vreme funcționar și factor poștal, [Trollope] a avut răgazul să scrie 47 de romane, plus alte 25 de cărți, lucrând zilnic, timp de cîteva ore, cu ceasul în față și cu o „normă“ de minimum 40 de pagini pe săptămînă, fiecare pagină însumînd cîte 250 de cuvinte“. Îmi veți spune că Anthony Trollope este un romancier minor și că astăzi nu mai vorbește nimeni de el. Vă înșelați amarnic. Faceți o căutare pe / prin Google (chiar dacă
    rezultatul nu este întotdeauna relevant), pornind de la numele lui, și veți vedea că are mai multe referințe decît orice scriitor contemporan. Dacă scrii precum factorul poștal Anthony Trollope, este limpede că nu crezi absolut deloc în ore faste și ore nefaste. Nu te interesează starea de grație, Inspirația (cu un I cît mai mare), te interesează doar ceasul la care începi și ceasul la care sfîrșești cele cinci sute de cuvinte (în manuscris sau pe ecran), momentul izbăvitor al Aminului…
  2. Pe cînd răsfoiam, de‑o curiozitate, „Sfîrșitul unei iubiri” de Graham Greene (Polirom, 2013, colecția Top 10+), mi‑am
    amintit de onorabilul Anthony Trollope. După cum bine știți, romanul lui Greene consemnează „o poveste de dragoste adulterină“ (ce‑i mai excitant oare decît un adulter la vreme de război?; unul la vreme de holeră, pesemne!) între scriitorul Maurice Bendrix și Sarah, soția numitului Henry Miles, funcționar în Ministerul Securității Interne. Nu ne interesează acum intriga. Nu vă spun cine supraviețuiește și cine moare. Iată ce obiceiuri trollopiene are Maurice
    Bendrix, amantul: „De peste douăzeci de ani, probabil că am scris în medie cinci sute de cuvinte pe zi, cinci zile pe săptămână (să observăm, în treacăt, că porția lui Bendrix este considerabil mai mică decît porția lui Trollope, n. m.). Pot să scriu un roman într‑un an și‑mi rămîne timp pentru revizuirea și corectarea dactilogramei. Am fost întotdeauna foarte meticulos și, cînd mi‑am terminat cantitatea zilnică de lucru, mă opresc, chiar dacă mă aflu în mijlocul unei scene… Cînd eram tînăr, nici o legătură amoroasă nu‑mi schimba programul“ (p.47). Din nefericire, Bendrix nu mai e foarte tînăr. A devenit vulnerabil. Nu‑și mai respectă riguros programul de lucru. Tragedia poate începe…
  3. Să ne amintim împreună: Goethe scria cel puțin trei poezii pe zi, Thomas Mann nu se ridica de la masa de lucru între
    orele 9 și 12, orice s‑ar fi petrecut în univers (familia avea grijă să nu fie deranjat), Julien Green își măsura lucrul în numărul de rînduri scrise, se simțea excelent cînd reușea 25‑30 (din care mai tăia vreo 10, ca să nu fie cuprins de trufie), José Saramago redacta cel puțin două pagini zilnic, cam 4000 de semne etc. Iată și o mărturisire recentă a prozatorului David Lodge: „– Dacă sînt prins de un roman, scriu în fiecare dimineață. – Cîte ore? – În jur de patru. Dar se întîmplă să nu fac asta în fiecare zi. Uneori sînt angrenat în alte activități – trebuie să plec undeva. Dar ru‑
    tina mea de muncă este să scriu între 8.30 și 12.30“.
  4. Am observat în viața de toate zilele că scriitorii (îndeosebi cei aleși) își urează din răsputeri unii altora, în ocazii mai speciale, dar și fără ocazie, „multă inspirație!“. Altceva, lecturi, meditații, exercițiu, nimic. Doar inspirație. Pură și simplă. Buna dispoziție, sănătatea, bogăția, somnul lin și îndelungat, apropierea îngerilor de perna adormiților, „fie‑ți îngerii aproape!“, digestia ireproșabilă, un tranzit intestinal desăvîrșit etc., deși mult mai necesare, în opinia mea, pentru o viață de scriitor care se respectă, nu apar câtuși de puțin în urări. Nici măcar nu se subînțeleg. În schimb, inspirația, Ea, Inspirația, Posesiunea, Suflul, Duhul, Pneuma, Muza muzelor, Răpirea, Înduhovnicirea lirică reprezintă un punct fix, un reper inconturnabil (iată că măcar o dată se vădește util și acest epitet franțuzesc, detestat de Umberto Eco), o obsesie unanimă, o stea polară a tuturor scriitorilor pierduți în mulțimea amestecată a scriitorilor, adică a oamenilor, căci nu există indivizi care să se mulțumească numai cu viața însăși, toți binevoiesc a scrie cîte ceva, măcar un distih, o terțină, un catren, o nuvelă, un roman fluviu. Ea, Inspirația, este (și rămâne) lucrul cel mai jinduit de muritori și muribunzi, Dezirabilul prin excelență, mișcătorul nemișcat al lui Aristotel, proton kinoun. De cînd Socrate, cel care nu a scris în viața lui nimic, nici măcar un rînd, o chitanță, o cerere, un cec în drahme, i‑a reproșat bietului Ion că suferă de inspirație, id est de „entuziasm“ (așa se spunea la greci, ca să scrii și să cînți versuri trebuia să fii cuprins de enthousiasmos), și că este un iresponsabil (fiindcă inspirația face întotdeauna ceea ce vrea ea din „rapsod“), poeții, prozatorii, dramaturgii, criticii literari, eseiștii și traducătorii (iată o ierarhie care vine din
    strămoși!) găsesc că numita inspirație este un lucru foarte prețios, sine‑qua‑non‑ul activității de a înșira cuvinte pe hârtie (sau pe ecran). Chiar dacă Socrate o lua în derîdere și‑și bătea joc de toți cei inspirați. Și astăzi, dacă vrei să măgulești un poet, să‑i gîdili vanitatea, îi spui că a scris un poem „inspirat”. Nici un alt epitet nu‑l va bucura mai mult decît ăsta. Dacă vrei să‑l energizezi, să‑l faci să sară într‑un picior de bucurie, îi urezi din suflet „multă inspirație“. Nu are nevoie de nimic altceva, nici de apă, nici de tutun, nici de cafea, nici de mîncare, nici de mentosan, nici de grisine. Și nici de sex. În opinia mea, inspirația continuă să fie giugiulită și cerută fiindcă este o posesiune scurtă, fulgerătoare. O chestie de secunde. Nu poți suferi de inspirație 24 de ore din 24, Muza nu te vizitează toată ziua, își ia și pauze, asta știe orice ageamiu care nu a scris încă nimic, dar care și‑a pus în minte să impresioneze umanitatea, nu peste multă vreme, prin operele lui revizuite, completate și complete. Inspirația se dă cu pipeta, un strop azi, un bob mîine, o linguriță poimîine. Adeseori, întârzie sau nu mai vine deloc. Ești cuprins de impaciență. Începi să scrii
    literatură „negativă“. Stai și stai zile și săptămîni de‑a rîndul și tot nimic. Nu vrea. A secat. Sau vine exact la ora la care nu te aștepți. Ăsta necaz! Să te afli într‑o vizita și să simți cum te încearcă inspirația, cum te gîdilă… Nu poate fi nenorocire mai acută în viață. Ajungi în pragul sinuciderii. Așadar, inspirația se dă rar. De‑o pildă: mie. M‑ați văzut vreodată pe mine scriind la ore matinale? Aș, noaptea n‑am inspirație, oricît m‑aș chinui și aș sta cu pliscul larg deschis, precum puii Pelicanului. Nu cade nici o firimitură, nimic. Numai seara (vreme de două‑trei minute, nu mai mult, să nu mă înțelegeți greșit), cam pe la ora asta, simt așa ca o luare de sine, ca o rostogolire, ca o înșfăcare dintr‑o parte, ca un bufnet, ca o hurducătură, ca o hîțîire, ca o străpungere, ca un junghi. Viiiiiiineee! Pesemne că mi‑a urat cineva, un coleg, un însetat, un vizionar, „multă, multă inspirație!“. Altfel, nu‑mi explic…
Publicat în PrintRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *