Două contexte profesionale din ultimele săptămâni m-au făcut să mă întreb cât se poate de serios ce relevanță (mai) are, pentru tinerii din secolul XXI, cultura populară. A satului, vreau să zic. Există experiențe, fie și indirecte, pe care să le așeze strict în lumea satului? Cum îl văd sau cum și-l imaginează? Cine și ce îi ajută să se apropie de realitățile lui trecute și prezente? Ce face școala în acest sens? Curioasă din fire, am început să scormonesc internetul și mi-am dat seama că nu sunt foarte originală cu aceste întrebări, care au apărut, cel puțin în ultimii ani, și pe buzele presei culturale, ale departamentelor de profil (etnologic) din cadrul instituțiilor academice, ale unor organizații profesionale din „anturajul” educației și chiar ale celor care (re)gândesc programele școlare (cele de gimnaziu, deocamdată). Bun. Avem întrebări. E un început… Ce facem, însă, cu răspunsurile la aceste întrebări sau, mai degrabă, cu absența lor?
După consumarea, la nivelul mentalităților, a „moștenirii” epocii anterioare, generațiile de azi – de elevi, de părinți ai elevilor, dar și de profesori –, resimt alte nevoi, se raportează la un alt alfabet social și cultural, au alte resurse și, fără îndoială, țintesc alte scopuri. Or, în școala românească actuală – oglindire instituționalizată a societății în întregul ei – se pot observa aceleași tendințe ca și în mediile extrașcolare: satul devine „personaj” într-un discurs deseori clișeizat, conjunctural și patriotard, complet străin nu doar de preocupările și de interesele copiilor și ale adolescenților, ci și de finalitățile de substanță ale învățării. Știu, este greu să împaci „cultura ecranului” cu transhumanța, miturile fondatoare cu „mitologia urbană”, ritualurile străvechi cu „tendințele”. Dar dacă le-am (re)concilia? Dacă am căuta în literatura din prezent, cea scrisă și publicată de autori vii, ceea ce în mod greșit este considerat expirat, inactual, mucegăit, desuet? Simpla lectură a cărților publicate de către scriitori pe care îi vedem „în direct” la televizor sau în postările pe rețelele de socializare, care vin de-adevăratelea la noi în școală și ne povestesc despre viața și literatura lor este o experiență de învățare profundă și autentică, prin care sunt atinse fără ostentație cele mai românești corzi ale personalității adolescentului.
Până voi da o formă didactică gândurilor mele în legătură cu acest subiect, vă invit, pentru moment, la o scurtă plimbare prin satul din librăria „de după colț” (!). Poposim mai întâi în lumea Mioriței, prin romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească (Polirom, 2020), conduși de un Arhip hotărât nu doar să-l ducă pe Anghel, ciobanul ucis, la vatră, ci mai ales să ducă vorba „în cânticele” despre această aventură a tinereții sale, până la trecerea în nemurirea mitului. Intrăm apoi, printr-un salt metaforic asigurat de Vechiul Testament, în Cartea numerilor (Polirom, 2018), romanul Florinei Ilis în care cronica de familie este așezată sub cupola supratemei memoriei, generatoare a unor pretexte de răscolire atât în trecutul mic, al indivizilor ce populează cele două ramuri ale neamului, cât și în cel mare, al colectivității, cu tot angrenajul istoric ce-i asigură fundalul. Dacă vrem să ne lămurim asupra costului afectiv al „banilor lungi” trimiși copiilor lăsați acasă, în satele moldovenești din zilele noastre, de către părinții plecați la muncă în străinătate, deschidem romanul Kinderland (Cartea Românească, 2013), iar Liliana Corobca ne va conduce, prin vocea Cristinei, în cele mai amare cotloane ale nedoritei maturizări precoce. Vreți să vă întoarceți, nostalgici după anii de liceu sau doar curioși, în atmosfera rebreniană a satelor transilvănene, căutând ritualuri uitate precum șezătoarea și pețitul în „lada de zestre” a prozei de azi? Nu veți greși citind ultimele trei romane ale Ioanei Nicolaie, dintre care Cartea Reghinei (Humanitas, 2019) vă va prilejui întâlnirea simplă, dar copleșitoare emoțional, cu mama absolută. Fără să fie un roman etnografic, ci mai degrabă o confesiune indirectă, cartea vă va capta într-un carusel al feminității reprimate și revărsate deopotrivă, al iubirii și al sacrificiului matern care înnoadă baierele realității într-o poveste ce pare să i se sustragă. Continuăm plimbarea rămânând în același areal geografic, dar schimbând registrul evocator cu unul fantasmatic și vag halucinatoriu descoperit la Dan Coman, în Parohia (Polirom, 2012) cu doar „60 de fumuri”, în care ne întâmpină un tânăr de aproape 30 de ani ce refuză a se maturiza, blocându-se ingenuu-maladiv într-o adolescență perpetuă. Viața micii comunități este văzută prin ochii naivi ai acestui „antierou” ce caută mereu compania Niniei celei șchioape și a animalelor ei fără nume (magic adunate „în grămăjoare” și mirosind a pufuleți), într-un sat doar aparent uitat de lume, în care mecanismele sistemului comunist sunt bine ancorate în ritmurile religioase și în cele gospodărești ale parohiei. Este momentul unui „concediu de recuperare identitară” pe care îl putem trăi alături de personajele lui Dan Lungu din Pâlpâiri (Polirom, 2018), în mediul destul de tulbure al unui sat românesc postcomunist ce pare a-și fi pierdut, cumva, calea. Autorul optează să scrie într-un mod atipic „cel mai simpatic curs de sociologie rurală” – după cum declara în interviul prilejuit de lansarea romanului –, al cărui substrat conține, însă, dincolo de întâmplările amuzante, drama dezrădăcinării țăranilor strămutați la oraș în anii comunismului, rătăciți pentru totdeauna între două lumi. La o (falsă) istorie de familie, cu ecouri de tragedie antică, putem asista citind romanul Martei Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului (Polirom, 2011). Este un roman al golului și al așteptării, al blestemului absurd și al vinii de a te naște, în care iubirea-ură pentru/dintre părinți transformă familia într-un câmp de luptă, astfel încât cuvântul „acasă” își pierde, pentru naratoare, tradiționalul sens duios-evocator. Transferând imaginea războiului din Apocalipsa biblică în diagrama narativă a unei „apocalipse domestice” plasate într-un sat din Transilvania, autoarea redefinește arhetipul casei părintește.
Ar mai fi, în această plimbare printre rafturile librăriilor, câteva popasuri demne de luat în seamă, dar, cum vacanța bate la ușă, vă las să le descoperiți și să vă îmbogățiți satul din suflet. Lectură plăcută și cu folos!
