Școala NU este o prăvălie second-hand

Învățământul public din România stă cu ușile închise de trei săptămâni, pentru că peste 80% din oamenii școlii sunt în grevă generală. Adică profesori, laboranți, bibliotecari, documentariști, psihologi, administratori, contabili, secretari, pedagogi, angajați de la curățenie și pază etc. Citind enumerația, ai zice că este o lume pestriță și greu de plasat în același tablou, chiar dacă el se numește „școală”. E posibil să fie așa, însă nu proprietatea termenilor este acum prioritară. Deși în învățământ au mai fost, după 1989, două greve generale – ultima acum 18 ani – e limpede că aceasta, aflată în desfășurare, este cea mai amplă și, mai ales, cea mai profundă. Și cred că încă nu și-a desfășurat toate contururile și adâncimile. Aș zice că încă nu și le cunoaște pe deplin, deși întrevăd licăriri de sens din ce în ce mai omogene.

De ce s-a ajuns la acest act extrem al grevei generale? Spun „act extrem” pentru că în două zile, pe 12 iunie, ar fi trebuit să înceapă probele orale ale Examenului Național de Bacalaureat, iar în 7 zile, pe 19 iunie, ar trebui să fie primul examen din cadrul Evaluării Naționale pentru elevii de clasa a VIII-a. Diferența dintre „ar fi trebuit” și „ar trebui” o face anularea printr-o Ordonanță de urgență – împachetată ca „echivalare” –, a probelor de competențe de la bacalaureat, tot așa cum, prin același document, a fost anulată evaluarea transdisciplinară a elevilor la finalul clasei a VI-a. Alte cuvinte precum „amânare”, „derogare”, „exceptare”, „prorogare” etc. sunt la ordinea zilei. Trăim un timp al „excepționalității generalizate”, ca să zic așa. Orice poate primi un regim special. Doar să se dorească, pentru că Legea, oricum, este doar un enunț ajustabil. Permite contrageri, extensii și diluări după nevoile momentului.

Or, nevoia stringentă a momentului este ca profesorilor să li se închidă gura și să li se bage mințile în cap, pentru că au început – incredibil – să aibă tupeu! Vorbesc neîntrebați și #îndrăznesc. Din ce în ce mai mult și din ce în ce mai mulți! Se comportă ca niște elevi stăpâniți de „hormonii” conștiinței profesionale și sunt loviți de damblaua „nevoilor existențiale” (a se citi „existențial” într-un sens nefilosofic). Insistă bezmetici în acțiunile lor, deși s-au încercat, rând pe rând, câteva din „pastilele” verificate ale tratamentului calmării maselor: „Prefă-te că ești de partea lor!”, „Compătimește-i!”, „Aruncă-le un oscior cu ceva urme de carne!”, „Lasă-i să urle, că vor obosi!”, „Intimidează-i!”, „Asmute câinii organelor asupra autocarelor cu protestatari!”, „Bagă zâzanie între ei!”, „Arată societății că ar trebui să-i urască!”, „Provoacă elevii și părinții la a-i acuza de iresponsabilitate!”, „Aburește-i în jargon administrativ cu cifre și procente din nimic!”. Mai sunt câteva și vor urma, firește! Știm bine mecanismul, pentru că la viața noastră am stat câteva mii de ore prin biblioteci, adică locul acela cu „cărți de citit”, care te învață să gândești cu capul tău. Așa, în general!

Între timp, se mișcă țara – mai discret, e drept – și pe alte fronturi. Pe unul dintre ele (să-l numim „al simpatizanților și al nehotărâților”), rețelele de socializare se inflamează, profesioniști din alte domenii pun mâna pe microfon sau pe condei, mediul universitar dă semne insulare, dar vizibile, de susținere, scriitori cu notorietate scot capul din laptop și mai pun câte un punct pe i, organizații ale elevilor și ale părinților dau comunicate și interviuri, presa internațională preia imaginea-poezie cu „Autostrada Demnității” (Radu Vancu, ai fost genial!).

Pe al doilea front (să-l numim al celor care „păstoresc destinele învățământului”), se dau telefoane oficiale în care profesorii sunt întrebați, om cu om, dacă vor participa în comisiile de la examenele orale chiar și în timpul grevei (fără a se avansa vreun „preț”, e drept), se continuă rutinele muncii de funcționar public ocupat până peste cap cu tot felul de dosare (tot ale noastre, desigur), se spionează elegant și „colegial”, de prin birouri cu aer condiționat (e cald, ce naiba!) creativitatea lingvistică de pe pancartele celor adunați la proteste (istețe, sper că s-a observat!), ca și figurile (nu „de stil”, ci „de oameni”) adunate în piețele și pe străzile de miting. Statutul nu permite mai mult, ce să facem?! Bun!

De la ce s-a pornit și la ce s-a ajuns? S-a pornit de la nevoia nu doar legitimă, ci elementară în ordinea bunului-simț, pentru orice societate democratică a secolului XXI, a unui salariu decent în mod minimal, mai ales pentru profesorii debutanți (de la ridicolul sumei de 2400 de lei la un venit care să-i permită omului să trăiască pur și simplu).

Voucherele (sau ajutorul social, ce s-o mai lungim) acordate la prima negociere au fost considerate, pe bună dreptate, o jignire, ca și oferta ulterioară de creștere salarială, o vagă promisiune eșalonată pe câțiva ani.

Când profesorii erau pe punctul de a se resemna, au primit apostrofarea prezidențială a lui „Îndrăznește cineva?!”, venită, în mod ironic și dureros, de la un profesor votat cu mândrie – ca fiind din breaslă – chiar de cei bătuți acum la fund cu nuielușa autorității. (Domnule Președinte, încă sunt dispusă să vă iert și să vă mai dau o șansă! Cred că și colegii mei! Trebuie însă niște scuze adevărate și o implicare autentică în acest fals conflict. Dacă vă gândiți mai bine, vă veți da seama că puteți fi mândru de profesorii României, că mulți șefi de stat v-ar putea invidia pentru un corp profesoral național ieșit la rampă atât de organizat, de metodic, de profesionist. Rețineți că vă consiliez pe gratis, dezinteresat!).

A fost, fără îndoială, momentul care a resetat greva profesorilor, care i-a făcut să-și scoată de la naftalină orgoliul și demnitatea, să-și activeze senzorii coeziunii și adrenalina manifestărilor publice unice în „didactica” postdecembristă. De fapt, de-a dreptul impresionante. E ca o revelație la care văd că aderă, treptat și necesar, întreaga societate, pentru că la baza ei se află nevoia urgentă a unei educații mai bune în România. De ea avem nevoie absolut toți („de la vlădică până la opincă”, chiar dacă vreuna din părți uită sau se preface că are alte treburi importante), fie că ne dăm seama, fie că nu știm pe ce lume ne aflăm. Dar, dacă alții știu și au reușit a ne câștiga încrederea, să-i credem pe cuvânt, că sunt oameni învățați, experimentați, umblați prin lume! Da, chiar așa!

Ce ne dorim, în fond, noi, profesorii României și cei pe care i-am adunat în jurul nostru?! Nu am pretenția că știu ce este în mintea oamenilor, dar, dincolo de un salariu corect, echitabil și adecvat importanței muncii noastre, cred că

… vrem conducători ai educației cu autoritate științifică și morală, vizionari și curajoși, cu mintea limpede și cu privirea scrutătoare înspre dinamica lumii de azi;

… vrem ca elevul să fie cu adevărat plasat în miezul oricărui demers educațional, iar ceea ce se numește Curriculum la decizia elevului (CDE) să-l implice în mod direct și imediat;

… vrem planuri cadru care să răspundă nevoilor de azi și de mâine ale copiilor și ale societății, găsindu-se soluții corecte pentru angajații care ar putea întâmpina dificultăți de adaptare;

… vrem ca experimentele educaționale derulate cu succes în cele câteva zeci de școli pilot ale țării să devină normalitate pentru mai multe instituții de învățământ;

… vrem noi programe școlare, moderne și flexibile, nu cârpeli făcute peste noapte;

… vrem un nou examen de bacalaureat, complet restructurat, care să atragă după sine o remodelare a conținuturilor și, mai ales, a strategiilor de predare;

… vrem ca în inspectoratele școlare să ajungă cei mai buni profesori din sistem, să fie invitați și motivați să devină modele profesionale pentru ceilalți colegi;

… vrem ca sistemul de educație să nu mai fie orientat spre rezultat, ci spre proces;

… vrem ca tot ceea ce facem pentru a întregi educația elevilor noștri, în mod paralel, gratuit și nereglementat, să fie parte din munca și din norma noastră oficială;

… vrem să ajungem și să plecăm de la școală fericiți, apărați de lege împotriva oricărui abuz. Vrem, cu siguranță, multe altele…

Dar corect este, ca în orice negociere, să oferim ceva în schimb.

Așadar, stimați colegi profesori, vă invit să completați lista începută de mine. Pentru o școală mai bună, trebuie

… să ne respectăm munca, cu tot ceea ce implică ea;

… să avem disponibilitatea de a învăța mai mult;

… să avem puterea de a ne adapta, de a ne schimba unele metode de lucru și chiar unele convingeri;

… să avem tăria și răbdarea de a o lua de la capăt, deși credem că le știm pe toate în domeniul nostru;

… să avem curajul de a spune „Nu” atunci când se impune;

… să renunțăm la spiritul competitiv și să punem în loc cooperarea și comunicarea;

… să renunțăm la atitudini de victimă și să ne apărăm unitar statutul și profesia;

… să acceptăm că susținerea ultimului grad didactic (I) nu ne face atotștiutori, ci (mereu) studenți;

… să ne exersăm entuziasmul de la ora 8 la 14 (cel puțin), chiar dacă pare imposibil;

… să luăm în considerare feedbackul de la elevii noștri, chiar dacă uneori ne doare;

… să acceptăm că nu trebuie să avem întotdeauna dreptate;

… să considerăm și să tratăm fiecare copil în mod distinct, umanist și empatic.

Greva din aceste zile nu trebuie irosită, confiscată în vreun fel sau pierdută în derizoriul (strict) financiar. Ea trebuie să fie sămânța unei culturi a încrederii în educație care renaș-te acolo unde a fost uitată sau se revigorează acolo unde a fost slăbită. Este șansa noastră, a tuturor, ca distanța dintre „vreau” și „ofer” să fie una onestă, care lasă loc oricărei negocieri. Doar așa vom putea să punem capul pe pernă liniștiți și senini, mulțumiți că nu suntem angajați într-o școală privită de societate ca o prăvălie second-hand.