SCRIITURI ALE TIMPULUI

     D. S. Lihaciov. Gînduri despre viață. Amintiri  În friguroșii, din punct de vedere ideologic, ani ai putorii sovietice, cîteva nume mi-au încălzit sufletul și mi-au dat încrederea că neapărat trebuie să existe o cale. Aceste nume mi-au rămas nespus de apropiate nu numai pentru autoritatea lor intelectuală sau artistică, cît, mai ales, pentru înaltul lor prestigiu de creatori ai unei școli a rezistenței moral-spirituale în vremuri ciumate. Este vorba, între acești oameni, și de trei ruși: de Aleksandr Isaievici Soljenițîn, ale cărui intervenții sau lecturi din „Arhipelagul Gulag” le-am ascultat la „Vocea Americii”, BBC, Europa liberă, Radio „Libertatea” ș.a., de profesorul moscovit Aleksei Fiodorovici Losev, marele apărător al mitologiei și gîndirii antice, dar și al ideii de sacru în anii de  prigoană asupra dreptului la libertatea conștiinței, și de academicianul petersburghez Dmitrii Sergheievici Lihaciov, reputat istoric și interpret al literaturii și culturii ruse vechi, cu toții foști deținuți politici și supraviețuitori ai lagărelor de exterminare … sovietică. De la acești oameni am învățat cum ar putea fi apărate valorile naționale românești inclusiv acolo unde însăși numirea corectă a acestor valori era echivalabilă cu o crimă împotriva așa-zisului internaționalism proletar.

    Ceva vreme în urmă, trecînd prin trista noastră capitală de imprecisă gubernie, am dat, într-o librărie supraaglomerată de „cărți” de Putin și despre Putin, de Agutin și despre Agutin, de Rasputin și despre Rasputin, de un volum memorialistic de Dmitrii Lihaciov, volum intitulat „Mîsli o jizni. Vospominania”, ceea ce în română înseamnă „Gînduri despre viață. Amintiri”.

    Editată, spre deosebire de cărțile UTinilor, pe hîrtie subțire, de ziar, într-un tiraj aproape confidențial pentru imensa piață rusă de carte,  „Gînduri despre viață” de Dmitrii Lihaciov rememorează viața așezată de pînă la revoluție a familiei funcționarului poștal Serghei Lihaciov în orașul de pe Neva, evocînd teatre și muzee, parcuri și grădini, cartiere și monumente, catedrale și licee, dar și obișnuințele oamenilor cultivați.

    De exemplu, povestește memorialistul, pentru ca să-și aibă propria lojă la Teatrul Mariinski, familia sa își asuma o serie de sacrificii, cel mai important fiind acela de a închiria un apartament în centrul orașului doar pentru perioada de iarnă, cînd se dădeau reprezentațiile, în timp ce perioada caldă a anului mama și copiii și-o petreceau la o vilă tot închiriată, la Kuokkala, un sătuc finlandez de pe țărmul Balticii, unde obișnuiau să stea marii artiști, scriitori și pictori ruși   (între care, Șaleapin, Gorki, Repin ș.a.). Maxim Gorki, de pildă, se dădea mereu în spectacolul rugurilor și al focurilor de artificii în grădina vilei pe care o închiria la Kuokkala. Gorki „iubea focul”, notează, nu fără ironie, Dmitrii Lihaciov. Partea interesantă, subliniază memorialistul, este că pînă la revoluție nimănui nici nu-i dădea prin cap să închirieze sau să dea cu chirie o cameră separată într-o vilă. Această psihologie, de comunalkă, se va instaura doar odată cu revoluția bolșevică sau, altfel zis, cu ruina minții, cum va scrie Mihail Bulgakov, în Inimă de cîine.

    Paginile cele mai dense emoțional ale cărții sînt dedicate celor cinci ani de detenție politică (pentru faptul de a fi avut în bibliotecă volumul  „Mejdunarodnoie evreistvo” de Henry Ford. Cartea, între altele fie spus, a fost tradusă și în română, cu titlul Jidovul internațional, încă în 1927, numai că în hulita de către sovietici Românie burghezo-moșierească nu se făcea pușcărie pentru deținerea ei).

    Cea mai mare parte a detenției viitorul academician o va îndura la Solovki, unul dintre cele mai terifice spații de exterminare a „dușmanilor” sau a posibililor dușmani ai criminalelor soviete de… criminali. Începînd cu arestarea, în 1928, și terminînd cu eliberarea, după ce va fi cunoscut bolgiile infernului de la Solovki, iar ulterior și de la Belomor-kanal, Dmitri Lihaciov parcurge lungul drum nu numai al propriilor suferințe, ci și al suferinței umane ca atare. Lipsit de orice drepturi, cetățeanul sovietic este obligat să cunoască cele mai batjocoritoare și degradante experiențe, trăind necontenit la limita disperării, dacă are, desigur,  norocul să nu fie împușcat în ceafă fără judecată, bătut, aruncat între bolnavii de tifos sau abandonat la o margine de lume în barăci neîncălzite și fără hrană ca miile de condamnați în vîrstă sau bolnavi care nu puteau presta niciun fel de muncă. ”Am să vă pun să sugeți mucii morților!” – le strigă, furios, deținuților un comandant roșu la intrarea acestora în mănăstirea-lagăr.

    Amintindu-și acele zile, dar mai ales faptele oamenilor care l-au ajutat într-un fel sau altul să supraviețuiască, Dmitrii Lihaciov reține peste ani binele din orice gest care emanse omenie, solidaritate, înțelegere. Mai mult, memorialistul nu uită să vorbească despre clipele sale de slăbiciune, lașitate, impromptitudine sau, pur și simplu, de ironiile sau greșelile de exprimare care ar fi provacat sau ar fi putut să provoace suferința semenilor în și așa cumplitele condiții din lagăr.

    După celebra vizită a lui Gorki la Solovki, în 1929, Lihaciov ajunge pe lista țapilor ispășitori, care urmează a fi împușcați ca măsură de pedeapsă pentru „dezordinile” atestate de… scriitorul proletar. Aflînd că a fost căutat pentru a fi ridicat,  Dmitrii Lihaciov se ascunde cîteva ore după niște stive de lemne, evitînd arestarea și împușcarea. Astfel înțelege că cineva a murit în locul său, completînd lista celor patru sute de condamnați la moarte. Ascultînd împușcăturile care se fac auzite dincolo de zidul mănăstirii-închisoare, Lihaciov gîndește că mai departe va trebui să trăiască și pentru … celalalt, pentru acel om fără de noroc care murise în locul său. Din această clipă, zice el, m-am simțit eliberat de toate spaimele, transformîndu-mă într-un om capabil să prețuiască însuși faptul de a trăi, de a mai trăi încă o zi.

    Alte pagini evocă mai ales figurile umane întîlnite la Solovki, de la episcopi, generali și conți la artiști, poeți, arhitecți, aventurieri sau, pur și simplu, hoți de buzunar și copii. Fiecăruia însă Dmitrii Lihaciov încearcă să-i descopere stropul de umanitate care îl caracteriza, marea sa durere de peste ani fiind aceea de a  fi uitat numele unora sau anumite amănunte din zbuciumata lor viață. Cartea este un exemplu magistral de vie prețuire a oamenilor cu care ți-a fost dat să te întîlnești și alături de care să-ți traiești viața.

    Jack Weatherford. Genghis-han și nașterea lumii moderne  Uneori mă prind asupra gîndului că dacă vreun funcționar ministerial de la educație ar urmări ceea ce citesc, ar deduce rapid că așa cum  am timp să fac lecturi deloc obligatorii pentru un…  filolog, atunci n-ar strica să mi se adauge în cîrca profesorală încă vreun raport, vreo statistică săptămînală, dacă nu zilnică (de pildă: să consemnez de cîte ori pe oră se scarpină la ceafă sau se uită în oglinjoară studentele la curs?;  sau să compar de cîte ori se uită fiecare student pe  fereastră și de cîte spre ușă?).

    Bat șaua, bat șaua ca să priceapă oricine: profesorul nu mai are timp să citească, fiind legat de ușa clasei și atunci cînd acolo nu mai e nimeni, iar el trebuie să se dedice unor activități birocratice care îi fac să se tăvălească de rîs prin biblioteci pe Komenski, Rousseau, Pestalozzi sau Makarenko, ultimul mai jonglîndu-și și mauserul. Bat șaua, pentru că n-am cum să mai ascund că, în loc să mai produc o hîrtie pentru arhivă,  mă ocup, în secret,  de viața și opera lui Genghis-han.

    Cartea despre care vreau să scriu aici am citit-o într-o vacanță de Crăciun, cînd, ocupîndu-mă  de miasmele unui plagiat de proporții cosmice al unui dublu doftor de București și Bruxeles pre nume Lucian Pricop, am simțit că am nevoie de… o gură de aer proaspăt. Gura de aer am găsit-o rapid în această carte, care se numește Genghis-han și nașterea lumii moderne. Autorul ei este istoricul american Jack Weatherford, iar traducerea e semnată de Alina Popescu. Ceea ce-mi spune mie nou această carte, față de romanele istorice ale lui Vasilii Yan (Cinghiz-han, 1939) sau de Voința Cerului (1970) de Artur Lundkvist este că, în linii mari, povestea Marelui Han a fost vreme îndelungată fie ținta unor deformări grosolane, în care nu istoriile, ci fanteziile despre cruzimea mongolilor se iau la întrecere cu  falsificările cele mai nerușinate, fie interpretarea faptului istoric a fost atît de deplasată încît abia astăzi înțelegerea Imperiului Mongol al lui Genghis-han își află în Jack Weatherford un extrem de onest și eficient explorator.

    Pentru a-și realiza studiul, Jack Weatherford a vizitat de mai multe ori Mongolia, dar și Rusia și China, petrecînd în total șase ani de zile pe întinderile fostului Imperiu al lui Genghis-han și adunînd, amănunt cu amănunt, crîmpei cu crîmpei — din cîntecele, legendele, datinile și scrierile mongolilor și ale popoarelor învecinate – imaginea unui om care a schimbat definitiv înfățișarea lumii, provocînd, în realitate, marile prefaceri care vor conduce în cele din urmă la propulsarea decisivă a Europei pe arena istoriei.

    Care sînt principalele concluzii ale studiului?

    Fiind ultimul mare imperiu al nomazilor, Imperiul lui Genghis-han destramă vechea orînduire tribală și impune, la începutul secolului al XIII-lea,  prima ordine mondială la proporțiile a două continente, pe un teritoriu mai mare decît cel al Africii. Într-un sfert de secol, Genghis-han supune puterii sale, după cum spune Jack Weatherford,  „mai multe nații și teritorii decît au reușit să cucerească romanii în patru secole”. Este clar că o asemenea energică reorganizare a lumii nu numai că instituie o imensă zonă de liber schimb, ci redesenează  însăși lumea, unind izolatele cnezate ruse într-un teritoriu care va da ulterior statul rus,  unind sudul Chinei cu Manciuria, Tibetul și Turkestanul sau creînd țări precum Coreea și India, care, într-o formă sau alta, vor supraviețui adeseori „între aceleași granițe tresate de cuceritorii mongoli”.

    „După ce a spulberat sistemul feudal al privilegiului aristocratic, scrie Jack Weatherford,  Genghis-han a construit o orînduire nouă, unică, bazată pe meritul individual, loialitate și realizări. A preluat tîrgurile izolate și somnoroase, înșirate de-a lungul Drumului Mătăsii, și le-a organizat într-o rețea, în cea mai intensă zonă de liber-schimb din istorie. A micșorat taxele pentru toată lumea, abolindu-le de-a dreptul în cazul medicilor, dascălilor, preoților și instituțiilor de educație. A dispus efectuarea unui recensămînt regulat și a creat primul sistem poștal internațional. Imperiul lui nu a fost unul care să acumuleze avuții și comori; dimpotrivă, a distribuit cu generozitate bunurile cîștigate în urma războaielor, astfel încît acestea să reintre în circuitul comercial. A creat o legislație universală și a recunoscut jurisdicția supremă a Eternului cer Albastru asupra tuturor popoarelor. Într-o vreme în care majoritatea conducătorilor se socoteau mai presus de lege, Genghis-han a insistat că, în fața legii, și vlădica, și opinca răspund în mod legal. A acordat libertate religioasă pe teritoriile stăpînite de el, cerînd, totuși, loialitate desăvîrșită din partea supușilor de orice religie.” În definitiv, conchide istoricul american, „Genghis-han a lăsat în urmă un imperiu cu fundații atît de solide, încît acesta a continuat să se dezvolte timp de încă un secol și jumătate”, cel din urmă descendent din familia sa fiind Alim-han, emirul de Buhara, care a fost înlăturat de pe tronul Uzbekistanului în… 1920.

    Intrarea în neștire sau în pseudoistorie a poveștii lui Genghis-han se datorează campaniei de distrugere a oricărei urme a memoriei sale, inițiată, în 1930, de Stalin și acoliții săi, care execută circa „treizeci de mii de mongoli”, decapitînd, în realitate, elita cultural-religioasă a poporului mongol.

    Ca să ne gîndim o clipă și la istoria noastră recentă, vom încheia aceste glose cu un citat din debutul cărții lui Jack Weatherford: „Trupele sovietice au distrus mănăstire după mănăstire, au împușcat călugării, au violat călugărițele, au spart obiectele de cult, au jefuit bibliotecile, au ars scripturile și au demolat altarele”. Această carte nu este numai despre Genghis-han, ea este despre memorie, despre cum poate fi distrusă memoria umană. Iată de ce și dedică istoricul american această carte tinerilor Mongoliei:„ Să nu uitați niciodată pe cărturarii mongoli dornici să-și sacrifice viața pentru ca istoria voastră să nu se piardă”.

Publicat în Fără categorie, Print MDRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *