Scrisoare către Mihai

„Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
       Până ce pier.”

(Stelele-n cer, M. Eminescu)

Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ,,celula” sa. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ,,sunt năruit”. S-a întins pe pat şi, la scurt timp, a murit. Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă. Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise… poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte. Ultima poezie a lui Mihai Eminescu…versuri scrise cu doar o oră înainte de a muri: ,,Stelele-n cer/ Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier./ După un semn/ Clătind catargele/ Tremură largile/ Vase de lemn;/ Nişte cetăţi/ Veghind întinsele/ Şi necuprinsele/ Singurătăţi… .”

Dar fost-a cu adevărat Eminescu un căutător al gloriei pe pământ, s-a vrut el o ,,stea”? Şi-a avut vreodată importanţă cum îl privesc cei din jur? Dacă răspunsul ar fi ,,da”, ar însemna să renunţăm la imaginea unui Eminescu boem şi nostalgic, căutându-l pe Eminescu înverşunat, pregătit în lupta cu posteritatea, căutând să-şi construiască pas cu pas soclul celebrităţii postume. Aşa cum făcuse Maiorescu, de pildă. Şi totuşi, Eminescu nu şi-a trăit viaţa la modul calculat şi oportunist, n-a trăit pentru viitor (cel puţin nu pentru al lui, personal), ci pentru prezent, un prezent pe care îl voia mai bun şi mai integru. Şi a trăit arzând, o autocombustie poate nefericită pentru el, dar fericită pentru toată românitatea. Când trăieşti ca o flacără, arzi, dar şi încălzeşti. Şi lumina ta, mai devreme sau mai târziu, tot se face văzută, tot e urmată ca un fanar al dreptăţii. Prin urmare, Eminescu-luptătorul e unul din chipurile cu care l-a perceput istoria; mai sunt însă Eminescu-nostalgicul, Eminescu-singuraticul, Eminescu-geniul renegat de contemporani, şi lista e lungă. Pentru mine, ceea ce se distinge din acest caleidoscop imagistic, se rezuma simplu: Eminescu – prietenul. De 25 de ani, așa mă gândesc la el. De 25 de ani, de când mi-a căzut în mâini (datorită unei colege de facultate) o poezie despre care mi s-a spus că-i aparține lui Nichita Stănescu, dar pe care, oricât am căutat-o, n-am mai găsit-o nicăieri tipărită. Ca studentă în anul I la Litere, i-am făcut lui Mihai prima declarație de dragoste:

,,Tu n-ai murit, pentru că eu sunt trupul tău
Care vorbește cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta,
Cu iubirea mea, mă gândesc la amorul tău.
Mihai, dac-ai ști cât de tare-mi lipsești!
Ca și ochilor, ca și pietrelor, și curcubeielor…
Le-am zis de tine, că întârzii le-am zis,
Că nu terci de sânge ne-ar trebui ca să renaști
Și nici anapoda de raze, ca să ne fii cu noi de față!
Mihai, tu care ești mai tânăr decât mine,
Gândind în vorbele tale, nu mă lăsa să-mbătrânesc!
Mihai, nu de-nțelepciune duc lipsă, ci
de cântec, m-auzi!?
De cântec, m-auzi!?
De cântec…m-auzi…?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia fructelor
M-a apucat apoia frunzelor de toamnă, Mihai.
Himera trebuie să guste această apoi
Creierul găunos al acestui apoi nu e un creier descreierat!
Ca dovadă – timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat…
Ca dovadă – inima ta, care și-a făcut pat din creierul meu…
Ca dovadă – locul tău în sâmburele limbii acesteia…
Ca dovadă – singurătatea mea
Care nu credeam să-nvăț a muri vreodată… .”

Am ezitat dacă să pun ghilimelele sau nu, pentru că nu sunt sigură de corectitudinea citării; poezia n-am văzut-o niciodată tipărită. Era scrisă de mână pe o coală de hârtie și lipită deasupra patului de student în Pușkin. Am redat-o din memorie pentru că, atunci, i-am cerut voie colegei s-o copiez și-am învățat-o repede pe de rost. Hârtia am pierdut-o tot din studenție, dar conținutul a rămas ca un sâmbure în creierul meu și germinează constant. Acum, după 20 de ani de carieră didactică în care mă întâlnesc periodic cu poetul sufletului meu, simt nevoia să mărturisesc (ca Arghezi): acela a fost momentul de grație când l-am întâlnit cu adevărat pe Mihai Eminescu, de care m-am îndrăgostit iremediabil…!

Prof. Tudor Nicoleta, Colegiul Național ,,Roman-Vodă”, Roman

Imagine realizată de Anja de pe Pixabay.

Text preluat de pe Revista TIMPUL Colegiul Național „Roman-Vodă”

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare