Scrisoare pe o floare de salcâm

Cristina Cristea iubește pictura. De aceea, într-o bună zi a decis să construiască o lume în care protagonistă să fie floarea de salcâm roz. A strâns în jurul ei cuvintele și le-a pus în mână câte-o pensulă. Așa i s-a născut poezia: un fior cald și elegant, un verb răsucit în mișcări delicate, uneori mimând realitatea, alteori declanșat metaforic, transformând incandescent lumea în emoție.

Poeta este, prin propria scriitură, o floare de salcâm roz. Neapărat roz, pentru că e o specie rară, așa cum e și cuvântul, pus la baza unui univers descriptiv, cu case mici și albe, cu mușcate la ferestre, cu cireși în floare și dragoste ce se întinde curat în pânze pictate cu amintiri, colorate adesea olfactiv. Emoțiile se scriu pe petale de floare, care se transformă adesea în fluturi, reinventând un ludic al gingășiei trăirilor.

O să vă întrebați de ce laitmotivul salcâmului roz în această carte și-am să vă răspund că el se află în fiecare vers, chiar dacă nu e prezent în propoziția lirică. Trebuie doar un exercițiu de imaginație pentru a înțelege acel limbaj creat de Cristina. E un simbol, o monedă de schimb a neliniștii și iubirii, din lumea în care oamenii folosesc în loc de cuvinte florile de un amar dulce și roz.

sau doar salcâmii
își scutură floarea
ca o pecete de final

Fiecare om are o poveste, fiecare carte un sâmbure de stea, pentru că, așa cum oamenii nu se nasc întâmplător, la fel, nici cărțile nu răsar fără să miște aripile unui fluture. Căci așa se zămislește fiecare carte: literele prind aripi și își iau zborul încet, cutremurând munți uneori – într-un continuu efect al fluturelui, existent mereu și mereu, demonstrat într-o zi de Edward Norton Lorenz.

Când manuscrisul Cristinei a făcut primii pași spre lume, un salcâm s-a cutremurat din răsputeri și mi-a așezat la bază trei flori. Două crenguțe cu trei ciorchini bogați, plesnind de sănătate și culoare. Nu glumesc. Trecuse o lună de zile de la înflorire, iar copacul cu pricina, Măria Sa, cu zeci de ani în cârcă, era verde și frunzos, dar a vrut să pună ramul și frunza și floarea în cartea ce avea să-i poarte podoaba. Și s-a-ntâmplat minunea ca atunci când noi aveam nevoie de flori de salcâm –stringentă nevoie să le punem pe copertă și netul era știrb la acest capitol – să le primim. Roz așa cum le-a văzut poeta, ca niște bijuterii ale cerului, venite să-i însoțească poezia. Am înțeles atunci că salcâmii vorbesc toate limbile pământului și sunt sensibili la metafore. Și că există minuni

Am cules florile și le-am făcut 254 de fotografii, iar coperta s-a născut din bucuria poeziei și dragostea salcâmului pentru vers.

Scrisoare pe o floare de salcâm este o carte caleidoscop. Te surprinde în flash-uri, lumini și umbre colorate în mii de perspective. Uneori dragostea se desfășoară pașnic în orașul cu case mici și albe, cu mușcate la ferestre, loc în care, sadovenian, nu se întâmplă nimic, dar stă sub semnul înfiorat al lui Nichita. Această aparentă calmitate e uvertura unor trăiri adânci, a unor furtuni de senzații și emoții, intens desenate, cu răvășiri profunde, urmate simetric de secunde cuminți, … pentru că în jurul nostru miroase dumnezeiește a cafea și a liliac înflorit, și a ploaie miroase…

Cartea este patria celor două eu-uri confundate, împreună însumând perfecțiunea întregului, rupt la un punct, tânjind și căutând definiții:

… și atunci înțeleg că pentru tine eu sunt și primăvară și vânt și cireș înflorit…

Motivul floralului sublim, al florii de salcâm, cireș ori păpădie, înlocuiește emoția și cuvântul, transcende vegetalul, substituindu-se divinului: … am îngenuncheat în fața florilor de cireș ca într-o biserică, ori universului imediat: … și scriu povești despre noi pe petalele fiecărei păpădii/ pe care ți-o trimit în cale,/ ca să știi că pentru mine la capătul zborului ești tu.

Descriptivul se aprinde în lumini și umbre, anotimpurile și culorile devenind sinonime:

În dimineața aceea aveam o rochie roșie/ și tu spuneai că sunt frumoasă/ ca o toamnă coborâtă dintr-un tablou de Afremov.

Valorile realului concret se substituie metaforicului și invers:

Aşteptându-te,
peste sufletul meu
a trecut o turmă de cerbi adulmecând înnebuniți
mirosul de ciută ucisă
într-un joc ciudat şi absurd
de oameni mari,
care niciodată nu au văzut
cum se stinge cerul
într-o lacrimă.

Tristețea unui prezent cu aroma trecutului plouă adesea:

Hai, ia-mă de mână,
vreau să uit
cât de singur şi trist este visul nostru
în doi
.

Cristina are îndrăzneala și siguranța cuvântului și o dexteritate de a turna literele în alte șabloane și a le reface la fel de păstoase și vii: Oare ce culoare au oile din nopțile de insomnie ale cailor verzi?

O analiză foarte atentă a versului, o disecare a cuvintelor, duce cititorul la un joc colorat de sintagme, la imagini care converg unele din altele și unele într-altele și la semnificații ascunse, ce dau naștere la altele noi. Nimic nu este întâmplător în lirica ei. Nopțile devin nopți dintr-un timp fără timp. Iar blestemul e o ploaie sinonimică a florii și a mugurului, care se întâmplă invers și concomitent între cei doi: …ca într-un vechi, fantomatic blestem, tot mai des plouă în mine cu muguri, tot mai rar plouă în tine cu flori.

Când citești volumul Scrisoare pe o floare de salcâm ajungi la concluzia că versurile Cristinei sunt o declarație de dragoste adresată poeziei.

Publicat în LiteraturăRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *