Nota autorului Răzvan Petrescu în Cuțitul japonez, povestiri, Polirom, 2021, e ironic-sofistică, excluzând și mimesisul literar, „asemănarea” cu „realitatea (care) e de neconceput”. Poetica narativă se duce și seduce după metoda și stilistica psihoterapeuților, dezvăluită de un personaj (mască posibilă a autorului, medic la bază): „ăsta-i stilul lor de-a face medicină, deformează realitatea ca să dispară trauma”, în bună analogie cu îndreptarea prin comic a moravurilor închise-n năravuri. Un alt personaj, din echipa de sărăciți anarhici a jefuitorilor unei case de schimb valutar, ia realitatea drept un termen de comparație pentru imaginarul crud sau prelucrat artistic. Cum spune el, „Așa se termină lucrurile și-n realitate.” Tot el vorbește de parcă scrie, devreme ce spune „am rămas fără frază”. Unul dintre motto-uri, din Pablo Picasso, topește metaforic imaginația și realitatea: „Tot ce îți poți imagina e real”. Urmându-l, nici mai mult, nici mai puțin decât pe Alexandru Macedon, metafora crește adăugând și posibilul la real și imaginar: „Nimic nu e imposibil pentru cel care încearcă.” Suntem în lumea în care totul se împlinește cu ușurință absurdă. Retorica poetică (re)generează într-un mod captator și captivant existența: cum spune unul dintre confesorii narativi, „cuvintele atrag realitatea și nu am vreme pentru lucruri ilogice”. Sensul obișnuit e mereu suspendat, parcă ex-comunicat din limbaj. Citim brutal de sincere recunoașteri de felul: „de douăj’ de ani încerc să pricep ce ni se-ntâmplă”, ori „nici până azi nu înțeleg de ce-am fost de acord”.
E practicată o (meta)proză retorică, de limbaj, comică și fantezistă, condusă înspre satira neagră și ficțiunea pamfletară, cu un cuprinzător surogat de referent al lumii noastre de acum, prelucrat după materia realului și imaginarului din rețelele de (de)socializare. Comicul elastic și hiperbolizat, iradiind deopotrivă ironie, sarcasm ori umor, dezlănțuie inteligent imaginația înspre sub- ori supra-realitate. Proza cu cheile și mai mari, cât sursele ei umane, își îngăduie peste tot (chiar și în Mulțumiri) un rebel stil al enormității, vorbăreț, inventiv, parodic, cu mersul mereu neașteptat al frazei și, prin consecuție, al fazei epice. O epică totuși abuziv redusă la structura marcată de sub titlu: povestiri. Primul text ascunde o piesă de teatru care, de altfel, a și fost jucată. Altele au construcție nuvelistică. Proza e scurtă, dar nu scurtată procustian. Tot prin abatere originală, e inclus și (meta)romanul. Notează un scriitor ficțional-ficționar, cu suficiență și suficientă ironie: „am terminat un roman de dimensiuni medii” despre „un scriitor care ține cursuri de creație literară și-apoi are surpriza ca toți cursanții să-i aducă numai capodopere”.
Jaf armat ne reamintește o lume familiară, carentă de tragic, îngrădită în „țara interlopilor”, în care niște intelectuali, profesioniști nerespectați, ajunși pe la 50 de ani, agreabili snobi atrași de literatură, film, muzică, se joacă pueril de-a prădătorii. Subiectul, de anvergura unei schițe, e dilatat în monologuri largi, restrânse dialoguri, limpezite de o voce din afară. 14 grade deschide seria prozelor țesute pastișant și parodic în jurul unor personaje cu cheie. Câteva proze au referentul în lumea literaturii. Scriitorul confesor din Lista de așteptare, tocmai (sub)pensionat, țintește indemnizația de merit de 1500 euro. Îl abordează pe însuși președintele Uniunii Scriitorilor, „un om plăpând, trist, cu capul mare”, care „scrisese monumentala Istorie dramatică și definitivă a literaților români, șase mii de pagini”. Își face un dosar cu acte inutile, în așteptarea unui loc liberat prin moarte, în vremea molimei de Covid. Ajută chiar el moartea celor care se bucură de indemnizație (unul e și scriitor-delator), obținând-o, dar cu prețul de a ajunge și el ucis. Cel care scrie-vorbește firesc despre nefiresc se apără la sfârșit cu un emblematic cuțit japonez. Aceasta ar fi partea umană. Partea propriu-zis literară se referă, onest, la cei doar 500 de cititori ai scriitorului, între care-i include, brutal de sincer, și pe unii cu dizabilități (!), ori la secretara Uniunii, care-i solicită o… sarcină și o pilă ca să publice un roman istoric în modalitate lirică. Farurile trenului, cu un al doilea motto despre om („Aceste halucinații apar exclusiv din cauza neînțelegerii naturii oarecum de miraj a omului.”, Victor Pelevin), e destăinuirea într-adevăr halucinantă a unui „sedus”, fost campion la înot juniori, îmbolnăvit de osteoporoză, rămas trei ani în comă după un accident de motocicletă, pierzându-și casa în flăcări, păstrând doar o icoană (vorbitoare!), dar foarte și totodată inexplicabil de bogat, cititor cu o normă de șapte cărți pe zi, scriitor a zece cărți la 500 pagini fiecare, dar „ratat”, „urât”, cu serviciu „de rahat”, informat și credul („Am citit, deci cred, că există conspirații peste tot…”), idealist meliorist („nu există oameni răi”), avertizat de înger („să nu depășim viteza biblică”), dar împins spre moarte („trezit în stația de metrou, șinele zumzăiau, se vedeau farurile trenului”). Scriitorul destăinuit în Disidentul, cu un motto critic sever din Julio Cortázar („A ajuns să-l enerveze ușurința cu care ignoranța favorizează admirația.”), are 300.000 de cititori „inculți”, care „nu înțelegeau nimic din ce scriam” (cu umor, constată toată critica). Cu ajutorul prietenilor de pe Facebook ajunge geniu. Scrie, și el, un lung roman, de „un dinamism spectaculos”. Face o lectură publică în Barcelona, unde e atras de Muzeul Erotic și se culcă cu o cameristă. Îl reține pe cehul Josef Svatopluk, scriitor porno. De altfel, mai recunoaște el, „realismul mă tulbură adânc sufletește”. Cum (se) știe, „ibericii cunosc totul despre scriitorii români”, însă editorul spaniol publică doar un român pe an. El ocupă locul unuia de la Tecuci care „scria în mod inutil complex, greoi”. Pentru „indemnizația de merit”, elimină (și aici!) predecesorii de pe lista de așteptare, țintind în plus o mare distincție ca fost disident (și totodată informator!). Are acum vânzări proaste și nevasta îl sfătuiește să scrie sub pseudonim. Într-un fel halucinant, se vede în sfârșit chemat prin ecranul televizorului de scriitorul din locul ironizat de Ursachi într-un scurt poem celebru. Pastorala, cu un motto despre omul confruntat în chip creaționist și fantezist-științific („Sfidând dogma creștină, ei spun că omul a fost creat de rândunică.”, Manuel Scorza) e confesiunea unui medic, delator din primul an de facultate, ajuns într-un loc fără electricitate, dar îmbolnăvit de ideologia (rezidual) comunistă. Se însoară cu femeia de serviciu a dispensarului, cere pacienților să ciripească (toarne), iar ei imită, haha, rândunica, apoi deprind plăcerea turnătoriei mutuale totale. Doctorul din satul (inclusiv ori mai ales cimitirul) locuit numai de informatori e și el turnat de pacienți, preot și nevastă și constată că ajung ofițeri toți cei turnați de el. Partea literară privește faptul că-l cunoaște pe „cel mai mare literat al nostru”, supravegheat total, și că a „citit tot ce s-a scris despre cele mai mari romane din lume și autorii lor”. În latură muzicală, afirmă umorul lui… Bach. Sfârșește dereglat într-un mod (i)real, prin a recunoaște că, în idee, „intrasem într-o zodie stranie, cenușie”, iar în fapt, „l-am văzut pe vizitiu arătând spre musafir: Mi-l dai mie?” În Profesionistul se găsește o formulă proprie de umor, între realismul lui Ion Băieșu și absurdul lui Urmuz, despre un Ministru al Sănătății care nu e medic, dar are „background științifico-fantastic” și devine „meduză supranaturală”. Tripla ministru din Șpagat (proză în nota de vulgaritate atât de populară acum), fugind și cerând azil politic în Insula Paștelui, unde naște, tot la modul Urmuz, un copil în eprubetă și se afundă într-un lac respirând printr-un pai, s-a întins și cu scriitorii și știe că „nu poți scrie ceva capital dacă n-ai emoție”.
Alte proze tratează maladiile politice. 14 grade dezgheață confesiunea unui bolnav de „autism syndrome discorder” a primarului cu studii la Paris, căsătorit cu o franțuzoaică, mamă a cinci copii orbi, cu ajutoare urmașe recunoscute ale dacilor. Titlul indică nivelul posibil de încălzire iarna, la București, în vremea epidemiei de Covid, cu spitalul incendiat, pacienți incriminați, subfinanțare, furtul banilor publici cheltuiți pe nimicuri, salarii aiurea și altele la fel de bine știute. Profesionistul, aflat „pretutindeni, ca o înserare.” (R. M. Rilke), e vorbit de un ministru al Sănătății reformator sub acoperire, numit Larvă de unchiul „ofițer principal”, ministru cu un „IQ foarte mare, 62”, care se îmbracă în rochițe (realism urmuzian), desființează spitale ca bolnavii să ajungă la Washington, iar în perioada Covidului cere aruncarea morților infectați în gropi cu var. Șpagat, „peste o țară-ntreagă”, cu un motto după Petrache Lupu despre o Românie roșie tâlhărită, nu e doar despre tripla ministru crescută la orfelinat, dată unui „pește”, cu Dreptul făcut la telefon, masterat securistic, înscrisă la Teologie și care a „trecut prin fecioară” clasa politică, parlamentul și serviciul secret (o fetiță negricioasă îi spune că s-a culcat cu demoni mărunți). Există și „șeful statului gata pilit”, cu un ochi de sticlă, „șuviță”, Frankenstein, prințul Bambi, Moșul Mare, „bou bătrân”, șefa procuraturii Bufnița Neagră, aproape ca-n Bestiarro de Dan Perșa. Toți „ăștia guvernau ca la piață”. Așa lume, așa proză! În Ultimul set din tranziția care (ne) omoară, moartea vorbește cu fostul președinte de 93 de ani (Moșul Mare de mai înainte), chemat la judecată, dar, știind că are urmași, îl asigură „mesianic”: „te vei naște din nou”. Lor li se adaugă Jaf armat, unul eșuat, la o casă de schimb valutar, pregătit de un psihiatru sastisit de profesie și recunoscându-se un ratat al vieții, descoperind că „Banii costă deseori prea mult” (motto din Ralf Waldo Emerson) și, printr-un profesor și medic posesor de Tico într-o lume de îmbogățiți, că „Dacă n-ai bani trebuie să-ți ceri scuze că trăiești.” Mai participă un economist-contabil cu „sindrom discordant cu halucinații”, resemnat în ratare, după visul de-a fi regizor, studiind Critica puterii de judecată și crezând în reîncarnare. Le e mai curând martor acestor „mumii care s-au trezit să dea lovitura vieții”, „oameni educați de pomană cu neveste operate la piept” (femeile n-au relief dramatic), între care unul îl „freca la cap cu comuniștii”, un tânăr distrugător de mașini de lux cu ură pe îmbuibați.
