Sensul vieții ca simț al vieții

Începeam, în urmă cu ceva numere ale revistei Timpul, o rubrică numită pompos Domul hermeneutic, în care mi-am dorit să împărtășesc anumite experiențe personale de lectură. Experiențe pe care le percep mai curând ca efecte interpretative. M-am gândit că va fi vorba despre ocaziile mele excepționale de lectură, oferite unei experiențe hermeneutice hedoniste prin simplul fapt de a citi. Oportunități prin care mă raportez, dincolo de lectură, la chiar modul nostru speculativ de a relaționa cu un text și, de ce nu, cu experiențele noastre de zi cu zi. Ocazii prin care ni se dă posibilitatea de a comunica speculativ cu textul pe care îl deschidem. Prilejuri de a interioriza și de a face textul să funcționeze în spațiul nostru personal discursiv. Aniversări interpretative, cu ocazia cărora facem un semn să vorbească în chiar termenii noștri. Un spectacol privat al interpretării. Pentru că nu lectură ne dorim, de cele mai multe ori, ci o bună interpretare. O dorință de adevăr, dreptate, pertinență, relevanță și inteligibilitate, în sensul unei bune așezări în plăcerea înțelegerii. Întrucât, dincolo de plăcerea textului (sesizată foarte bine de Roland Barthes), există și această
plăcere perversă a interpretării.

Și am început această rubrică pornind de la cartea lui Ștefan Afloroaei, Fabula existențială. Un foarte bun motiv pentru a justifica atât titlul, cât și interesele acestei mici rubrici hermeneutice. Între timp, Ștefan Afloroaei a terminat un alt proiect, care mi se pare că vine ca o bună completare la Fabula existențială. Este vorba despre volumul Despre simțul vieții. Întrebări, perplexități, dorințe.

Poate e prea devreme pentru a scrie despre același autor în cadrul aceleiași rubrici, dar cred că e o bună ocazie să pun împreună câteva fire interpretative în legătură cu cele două texte care își fac o bună vecinătate atât în timp, cât și în spațiul speculativ. Și aș insista mai curând pe buna lor continuitate, mai ales că George Bondor a propus o foarte bună introducere hermeneutică la aceeași carte (în numărul trecut al revistei Timpul).

Așadar, simplificând lucrurile, dincolo de intenția unei recenzii, cred că, în Fabula existențială, Ștefan Afloroaei ne provoacă să ne punem pe poziția de a gândi pentru noi, într-un sens măcar narativ, un sens al vieții. Să punem în joc, în chiar vorbele noastre sau prin vorbele altora, o posibilitate de înțelegere a unui sens al vieții. Și, în acest context, recurge la resurse narative destul de importante din punct de vedere cultural pentru a ne provoca la acest exercițiu speculativ. Ne atrage atenția cu privire la situația lui Hamlet, Tolstoi, Nietzsche și mulți alții. Iar fabula existențială pe care o propune se joacă în aceste narațiuni culturale, care au un sens deplin pentru noi. Ele ne sunt deja exemplare și ne pot oferi multiple jaloane în experiențele noastre speculative cu privire la faptul de a da vieții noastre un sens sau de a înțelege ceva în plus cu privire la sensul vieții noastre. Hamlet și toți ceilalți sunt foarte bine folosiți în sensul unor limite hermeneutice. În plus, după cum deja am provocat interpretarea acestei cărți, mi s-a părut că Fabula existențială are ca pilon principal experiența unei lipse a unui sens al vieții. Un sens al vieții care ar fi putut fi dat nemijlocit și în chip definitiv.

Prin următoarea sa carte, Despre simțul vieții, cel puțin la nivelul intenției lectorului, Ștefan Afloroaei mi-a oferit mai ales o cheie de lectură a acestui sens al vieții, jucat narativ în Fabula existențială. Și l-am resimțit tocmai în ideea că sensul vieții este unul dat în chip definitiv și nemijlocit, cel puțin după cum credem noi, dar trebuie jucat mereu într-o experiență mereu speculativă și de fiecare dată existențială. O experiență care poate fi și trebuie mereu pusă sub umbrela acestui simț al vieții. Putem să ne dăm sau nu un sens deplin al vieții noastre. Putem să înțelegem acest sens deplin mai ales în zona împlinirilor de zi cu zi sau în preajma destinului. Dar chiar atunci când se întâmplă așa ceva, acest sens este în pericol. Își pierde sensul. Pentru că un astfel de sens al vieții trebuie mereu jucat printr-un simț, adică printr-o permanentă experiență antrenată chestiunea cu privire la sensul vieții.

Cele două cărți ale lui Ștefan Afloroaei intră într-o spirală, într-un cerc prin care își dispută și își împrumută, totodată, perspective, proiecții și luări de poziție cu privire la sensul unei vieți. Ele apar, cumva, în oglindă, deși nu cred că tocmai aceasta este intenția auctorială. Dar pot funcționa împreună, lărgind perspectivele de lectură. Sunt două texte care intră într-un algoritm existențial. Acest algoritm ne poate pune pe poziția de a înțelege că un sens al vieții, experimentat inițial ca o lipsă, capătă relevanță dacă este mereu jucat printr-un simț al vieții.

Ilustrație: Valeriu Mladin

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *