Eu te iubesc foarte mult,
de aceea caut cuvintele cu care
să-ți spun că te iubesc.
Să nu fie foarte sentimentale
‒ dar poate fi mierea prea dulce? –
și totuși să conțină adevărul
sau mai bine să-l evoce.
Poeții de azi pun mereu ceva
antiteze acolo, ceva care să
echilibreze excesele iubirii:
unii vorbesc despre bețiile lor,
despre piciorul lor nespălat,
despre zeama acră care le iese din gură
dacă beau optzeci de litri de vin.
Nu zic că sunt perfect, dar uite,
susțin sus și tare că iubirea mea e perfectă
și nu are nevoie de antiteze
pentru că mă formezi mereu
și totuși mă accepți așa cum sunt,
lângă tine, mi-au pierit multe temeri
și spaime iraționale
și sunt mai mulți îngeri în mine decât draci.
Scriu versurile astea
uitându-mă la un copac din curtea
pe care o traversez aproape zi de zi
și care e privită acum de soarele
care iarăși nu poate fi prea auriu.
Te iubesc, și nu înțeleg de ce
ar trebui să spun asta altfel decât
știu eu să spun. Poate că exact
asta e poezia: cuvintele pe care
omul le găsește în drum spre sine însuși.
Iar iubirea mea, cuvintele pe care
le-am găsit în drum spre tine,
palmele mele cărora le lipsește
căldura ta când nu ești aici.
Am cuvinte să-ți zic cât te iubesc.
