Sergiu Celibidache sau ultimul sfânt al muzicii

Magicianul baghetei, „Celi”, așa cum îl alintau prietenii și colaboratorii, al cărui debut exploziv neuitat de nimeni, de la pupitrul Berliner Philarmonischen Orchester, a avut loc în 29 august 1945, când a uimit lumea, s-a născut în 28 iunie/11 iulie 1912, la Roman, județul Neamț și a murit în 16 august 1996, în locuința sa de lângă Paris.

Când dirija, își transpunea publicul într-o stare de beatitudine uimită. Rămâneau toți într-o transă plină de extaz. După ultimul acord, lăsa brațele jos, urmau câteva secunde de liniște, apoi ropotul de aplauze. Cei care nu-și puteau explica în cuvinte starea prin care treceau, în timpul concertului, îl declarau la final „sfânt”, dar Celibidache n-a fost niciodată și nici n-a vrut să fie un sfânt.

Totul a început la Berlin, din nimic, apoi, a urmat o ascensiune uluitoare. „Te trezeai pur și simplu cu el pe scenă, allegro con brio”, – scrie Klaus Umbach în a sa carte despre dirijor. „Ușa se deschide, pas alergător sprinten până la pupitru, plecăciune. Părul negru, buclat, îi cade cu o mișcare bruscă în față. (…) Un dirijor atât de frumos și alert, cum nici cinematograful nu și l-ar putea imagina, un șef de orchestră ideal”.

Dirijorul român, care a uimit lumea, s-a născut în 28 iunie 1912, la Roman, județul Piatra Neamț, luna și anul în care a murit Caragiale, iar tatăl său l-a vrut diplomat sau politician, însă sufletul său tânjea după muzică. Urmându-și visul, o rupe cu familia, care, apoi, îl reneagă 23 de ani.

Sergiu Celibidache a urmat cursurile Seminarului Universitar din Iași, s-a înscris la Facultatea de Matematică, s-a transferat în București, la Politehnică, apoi s-a retras. În același timp, este autodidact în muzică, patefonul, cinematograful sau radioul îi rafinează auzul și văzul. Acumulează informații despre teorie și compoziție, cochetează cu pictura și coregrafia.

Era un bărbat de-o frumusețe uimitoare când o cunoaște pe Iris Barbura, la Constanța, în urma unui turneu. Ea venise cu formația Trixy Checais. Dintr-o idilă s-a înfiripat o colaborare profesională temeinică și o relație de zece ani. În timp ce urmează studiile unui Conservator particular, colaborează la școala ei particulară de balet.

În 1945, Sergiu Celibidache avea 33 de ani, când Iris Barbura – dansatoare și artistă de anvergură internațională – este invitată să participe la spectacole în Germania și Viena și îl ia ca pianist-corepetitor. Izbucnește al Doilea Război Mondial, nu are de ales, se stabilește la Berlin. Tinerii se despart în 1947, după ce balerina se stabilește în SUA.

După niște ani, Celibidache s-a căsătorit cu pictorița Ioana Procop Dumitrescu, iar în 1968, s-a născut unicul său fiu, Serge Ioan Celibidache.

Sergiu Celibidache se înscrie la Musikhochkschule, la clasa lui Heinz Tiessen și este declarat fenomen încă din timpul școlii. Își începe strălucit cariera în muzică, scriind patru simfonii, făcându-și practica la pupitrul celei mai mari orchestre din Berlin.

Despre fenomenul Celibidache scria în publicația ,,Lumea” din 1953, Costache Popa: „Forma aceasta ritmico-muzicală este înnăscută în el. E un instinct al său… Dar Sergiu Celibidache mai are un simț de improvizator uimitor. Dacă-i dai la întâmplare trei note de pian, el își alcătuiește imediat din trei note la întâmplare un jazz, în forme multiple”.

La scurt timp de la debut, un muzician german a încheiat cu Celibidache un pariu, pe care l-a pierdut. Dirijorul avea o memorie uluitoare, dirija pe dinafară concerte întregi, învăța partituri noi în scurt timp.

Prin intermediul lui Wilhelm Furtwängler îl cunoaște pe budistul german Martin Steinke. După niște ani de yoga și practică zen, scrie un eseu asupra filosofiei budiste asiatice, căci între timp absolvise și Facultatea de Filosofie. Își dă doctoratul în muzică, cu lucrarea „Arta polifonică a lui Joaquim des Prés”.

În 1954, dirijase 414 concerte, era în plină glorie când declară într-un interviu: „După 7 ani de Filarmonică, profesorul meu mi-a spus la sfârșitul unui concert: << Ești un prost! Crezi că ești dirijor, dar nu știi nimic. Pretinzi că faci muzică, dar n-ai ajuns să stăpânești forma organică >>. Avea dreptate. Făceam multe tâmpenii, eram sclavul tuturor efectelor posibile, fiziologice, fonice, instrumentale. O făceam pentru public, dar ca muzician-șef de orchestră, eram un diletant”.  (Revista „Ateneu”, Bacău, nr.21, 1984)

Acuzat că a colaborat cu naziştii, Furthwängler fusese îndepărtat de la conducerea orchestrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, deşi adusese orchestra pe o mare culme. În locul său, ajunge Celibidache, iar în 1952, i se sugerează să renunţe. Preia conducerea Herbert von Karajan.

Sergiu Celibidache pleacă de la conducerea orchestrei Filarmonicii din Berlin – 1945-1952 -, pentru totdeauna, cu un ghimpe în inimă. Era român, nu neamț, condusese faimoasa orchestră germană, la al cărei pupitru dirijoral nu avea acces oricine.

La un an de când moare celebrul maestru, Celibidache se afla deja în Italia, la Roma, avea şi cetăţenia italiană, se afla la pupitrul Orchestrei Naţionale din Roma. Are o faimă bună în Europa și în lume, dar „ghimpele Karajan” îi sângerează amărăciunea în suflet toată viața, urmându-și demn drumul în muzică până la capătul zilelor. Tot atunci, i se decernează premiul artistic pentru muzică. Se întâmpla în 1953.

După niște ani, participând la un festival în Germania, publicul german îi făce o primire unică, aplaudându-l un sfert de oră, în picioare, aruncând flori pe scenă, scandând: „Hier bleiben!”. Este venerat și nu fusese uitat.

Devenise cea mai mare revelaţie dirijorală a timpurilor. A dirijat în Italia, Franţa, Anglia, America Latină și America Centrală. În America de Nord n-a dirijat, pentru că cerea 10 repetiţii înainte de concert, iar acest lucru îl îndepărtează din multe ansambluri simfonice.

Între 1961-1963 se afla la pupitrul Capelei Regale din Copenhaga, Danemarca. Orchestra realizează progrese, face turnee. I se decernează Premiul „Leonie Sonning” și 30 000 DM, bani pe care-i donează ca bursă pentru studenţii români ce doreau să studieze la cursurile sale din străinătate.

Din 1963 preia conducerea Orchestrei Radiodifuziunii Suedeze din Stockholm. Prin muncă multă, cum obişnuia să spună adesea, obţinea aşa-zisele minuni dirijorale cu orchestra care uimea lumea. Un pasionat lucid, care se dăruia muzicii cu fiecare picătură de energie. Stilul său de a dirija era plin de gestică nouă, surprinzătoare, adaptată lecturii interpretate: fiecărei unduiri îi corespundea o nouă expresie. Arta lui îşi avea rădăcini în viaţa lui interioară, iar muzica lui era tălmăcită cu semnificaţii adânci şi sensuri de viaţă. Sever cu el şi cu ceilalţi membrii ai orchestrei la repetiţii, nu pierdea nimic din blândeţe şi umor. Magnetismul lui venea din simplitate şi claritate. Simplu de scris şi greu de obţinut. E singurul dirijor a cărui ţinută venea din anii de budozen.

„Îi datorez mult, deoarece şi-a înzestrat discipolii cu învăţături utile”, povesteşte dirijorul Hans Jochem Reep, criticului muzical George Sbârcea, în 1967. „Ne interzicea studiul partiturii cu pianul. Dirijorul trebuie să citească orice partitură oricât ar fi de grea, ca pe o carte, ne spunea. Primul principiu al unui şef de orchestră este să convingă prin gestică”.

După despărţirea de Stockholm, pregăteşte alte două formaţii germane. Obişnuia să-şi aleagă în orchestră interpreţi de valoare.

În 1970, a dirijat cu orchestra suedeză la Bucureşti, la Radioteleviziunea Română, iar în 1978, la Ateneul Român. Au urmat seri memorabile, în 1979, la Filarmonica Română, apoi românii nu l-au mai văzut până în februarie 1990. Au fost și ani când numele său a fost interzis în România.

Întâlnirea cu Sai Baba, în India, îl tulbură profund. I se pare că e Dumnezeu pe pământ. „Îmi doresc numai forţă să-l pot urma”, îi scrie lui Eugen Trancu Iaşi, prietenul său, alintat Ginel.

Se apucă de yoga, apoi de budozen. Și o ține așa vreo 40 de ani.

Ultimii şase ani din viaţă au fost plini de turnee, decoraţii, distincţii, premii, titluri. În 1992, este ales membru onorific al Academiei Române şi Cetăţean de Onoare al oraşului München.

Destul de în vârstă, cu multe boli nemărturisite, moare în 16 august 1996, la locuinţa sa, de lângă Paris. Avea 84 de ani. În ultimele sale luni de viaţă, Celibidache mai spera să ajungă la Bucureşti şi Iaşi. Modest, spiritual, profund, s-a născut şi a murit român. A plecat din această lume cu tristeţea mărturisită doar lui Dan Grigore: „Simt că am făcut prea puţin pentru România. Simt că am făcut destul de puţin pentru ţara mea”.

Vrăjitorul în frac, care a uimit lumea muzicală a secolului al XX-lea, avea admiraţie pentru poezia lui Lucian Blaga, o deosebită afinitate cu Ion Barbu, iar pe Tudor Arghezi îl considera cel mai mare poet contemporan. Pe Dinu Lipatti îl considera o glorie a artei româneşti.

Biografia sa are multe lacune, deoarece a urât publicitatea, iar biografii săi, Viorel Cosma și Klaus Umbach, tratează diferit capitole majore din viața sa, cu aspecte care nu coincid defel. E adevărat, maestrul își ascundea viața personală, era zgârcit în a da interviuri și, mai ales, a vorbi despre el.

Sergiu Celibidache despre muzică

ZEN. Fără învăţăturile zen, nu aş fi ajuns niciodată să pot trăi fantasticul principiu care spune că în orice început, sfârşitul e cuprins. Muzica nu este altceva decât materializarea acestui cuprins.

Muzica are trei dimensiuni. Între mine, executant şi dumneata ascultător, intervine acustica, cu toate legile ei. Eu dirijez într-o anumită sală, cu o anumită acustică. Dumneata îți iei discul, îl asculţi acasă, într-o sufragerie, hol sau baie. Mediul e altul. Impresia artistică va fi diferită. În cameră muzica se aude altfel decât în sala de spectacol. Ea va pierde o dimensiune, devine plată, doar o copie.

Omul ajunge la linişte după de s-a eliberat de orice. Muzica este calea cea mai scurtă de eliberare de tirania aversiunilor şi a înclinaţiilor egoiste. Din această cauză, lumea se îndreaptă tot mai mult către muzică.

Muzica pentru mine începe acolo unde se termină sunetul. Muzica este transcendenţa senzaţiilor sonore şi nu sunetul. Sunetul este nada care te atrage şi te mişcă, esenţa muzicii care nu se poate materializa fără sunet, ca şi gândirea care nu se poate materializa fără cuvinte, nu are nimic de-a face cu sunetul.

(Surse: Viorel Cosma, Sergiu Celibidache. Concertul de adio, Editura Arc 2000, București 1998; Klaus Umbach, Celălalt maestru, Editura Vivaldi, 1998)

Publicat în Cultură, MuzicăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *