Servicii funerare pentru animale de companie

Mă tot întreb cât de greu și cât de provocator e pentru Nicoleta Balaciu să lase toată greutatea pe umerii cititorului. Nu știi niciodată dacă ceea ce vezi când citești e bine sau e rău. Măștile pe care și le pune în proză par din carne, sânge, nervi și piele naturale. Iar cititorului i se cere doar să își pună mintea la contribuție, deși, aparent, totul e clar ca lumina nopții.

                                                                                                                                                    Florin Iaru

N-am mai săpat gropi pentru câini, dar tipul a zis că face cinste. Îmi iese și mie ceva dacă îl ajut.

— Gogule, o pălămidă aici pentru prietenul meu! Se întoarce către mine. Ia zi, ce bei? O bere? Un suc? Merge mai bine o bere, decide el până să-i răspund și scoate o Timișoreana din lada frigorifică. Fără alcool n-ai? strigă el spre cineva dinăuntru.

— Dacă nu mai e în ladă, nu, îi răspunde o femeie din bucătărie, apoi scoate capul printre șiragurile de mărgele din lemn atârnate la ușă. Ah, bună, tu erai!

Iese în ușă și vorbesc ceva în turcă. Sunt serioși amândoi. Ea ține în mână un pește spintecat și gesticulează. Tipul se joacă cu lanțul gros de la gât. Tricoul îi plesnește pe burtă. Arată spre mine. Zâmbesc, ce naiba să fac. Nu înțeleg nimic. Îmi aprind o țigară.

— Să nu pleci, mă-ntorc repede, îmi spune el din pragul terasei. A dracu’ pielea pe tine, Gogule, și îi trage o palmă pe spate bărbatului. Gogu râde și agită spatula în aer, în cealaltă mână are o țigară, iar scrumul îi cade pe plită și pe pălămida mea.

Stârnește tot praful cât întoarce jeepul. Ridică două degete de pe volan când trece prin dreptul meu, schițez și eu un gest cu mâna. Din spatele cherhanalei câteva javre latră leșinat.

Termin berea până e gata pălămida. Doar în bermude și în șlapi, Gogu întoarce peștii pe plită, în fața cherhanalei. Femeia aduce farfuriile la mese. E plină terasa acum, câteva fete așteaptă afară, pe un buștean. Aud când le spune:

— Cinșpe borșul și saramura. Douăzeci lufarii, trei la porție. Pălămida treizeci, jumătate de pește, și le arată cât e de mare.

Până îmi aduce mâncarea vorbesc cu Oana pe messenger. E pe drum acum, a fost drăguț la ferma de scoici, ai ei nu se mai satură de Bulgaria, dacă știau, își luau cazare acolo, nu în porcăria de Eforie. Mai bine venea la mine la Tuzla, putea să facă și nudism, dar ei nu-i place la cort. Semnalul vine cu găuri, conversația e defazată și mai mult mă enervez. Îi zic că o sun mai încolo că am o treabă. Insistă să știe ce. L-am cunoscut pe unul pe plajă și e rost de ceva bani. Poate mergem la delfinariu. Trece aproape o oră și tipul încă nu s-a întors. Pe farfurie a rămas doar capul pălămidei, tăiat pe jumătate. Are dinți mici și ascuțiți. Mă holbez la ei ca să par ocupat.

— E pește răpitor, îmi zice femeia când strânge masa. Are carnea ca tonul.

Îmi aduce pe o farfurioară două bucățele de baclava.

— Nu, nu, spun eu. N-am cerut și desert.

— E din partea casei, a început Kurban Bayram. Sărbătoarea Sacrificiului.

Mă lămurește că e o sărbătoare importantă, cum e la noi Crăciunul sau Paștele, ține patru zile, până luni, apoi mă întreabă dacă mai vreau ceva de băut. De jenă, comand încă o bere. Încep să-mi fac calcule, în caz că nu mai vine tipul să plătească. Dacă e mai mult de 5 lei berea, nu-mi ajung banii. Când le aduce nota, și fetele de pe buștean au probleme.

— Sunt cinșpe lei rapanele, ați avut trei.

Una dintre ele pleacă spre corturi să mai ia bani. Mă șterg de sirop pe mușama, dar tot am mâinile lipicioase de la baclava. Caut prin buzunare să văd ce bani mi-au mai rămas. Constat că am uitat de porumbul de la prânz.

Începe să se întunece, terasa se golește. Bărbatul tot n-a venit. Mai am doar două țigări, trag de ele. Din bucătărie se aude cum femeia spală vasele. Gogu curăță plita și fluieră o manea.

— Mai vine Cotoi?

Nu-mi dau seama dacă Gogu vorbește cu mine.

— Alin? Mai vine? întreabă din nou și se întoarce spre mine.

— Da, așa a zis, răspund eu.

Îmi dau seama că habar n-am cum îl cheamă. Și nici dacă se mai întoarce. Tipul și-a bătut joc de mine, sunt ultimul fraier. Să văd cum fac cu consumația. M-aș duce până la cort, poate mai am ceva bani în blugi. Dacă nu, asta e, nu mă mai întorc.

— Mă duc până la cort să iau niște țigări, spun eu cât pot de natural.

Ăștia vorbesc ceva în turcă, nici nu mă bagă în seamă. E întuneric bine, cobor pe plajă printre bălării, nu mai nimeresc treptele, lumina de la cherhana nu bate până acolo. Un câine se ia după mine. Îl gonesc de câteva ori, dar nimic. Când trece pe lângă mine mă împiedic de un bolovan și cad cu genunchii pe scoici. Câinele scheaună și fuge speriat. Paștele mă-sii, Tuzla mi-a trebuit, că nu puteam să mă duc decât pe jos la Oana în Eforie! Aud mașina, tipul claxonează insistent.

— Hai mă, c-avem treabă! Unde-ai plecat, nu ți-am zis să m-aștepți? mă ia de cum mă vede.

Mă sui în mașină și urcăm panta în viteză. Trage bine jeepul. Abia acum am observat că are capota înfundată.

— A ratat nevastă-mea intrarea în curte și-a lovit proasta stâlpul porții, îmi explică el. Noroc că n-avea viteză. Aia îi mai lipsea, la cum conduce! Asta să fie paguba. Fiarele ca fiarele, se repară… cu oamenii e mai rău.

Ține mâinile strâns pe volan, văd că n-are verighetă. Pietrele scrâșnesc sub roți, plaja rămâne în spate, dincolo de tufișuri. Trecem de pontonul dezafectat, ne ducem până în vârful coastei, apoi o ia în dreapta, pe un drum pe care n-am mai fost. E plin de hârtoape, se aude cum un obiect metalic se rostogolește prin torpedo. Mașina se înclină într-o parte și zic că gata, asta e, ne răsturnăm și cădem în râpă. Icnesc și mă prind de portieră. Tipul înjură și o ia de-a dreptul pe câmp.

— Ce-ai, mă, te-ai speriat? râde el. Stai să vezi mai încolo!

La un moment dat, un iepure maroniu sare în fața mașinii și aleargă haotic în lumina farurilor.

— Uite-l, mă! Îl vezi? Îi tâmpește lumina puternică, de-aia sunt așa ușor de prins. Mai ales ăia tineri, că se panichează. Ăia bătrâni se-ascund până trece pericolul. Ai mâncat iepure, îți place?

Îi zic că nu.

— Păi să mănânci. Da’ gătit ca lumea. În Malta am mâncat și eu prima dată.

Trage de volan și se întoarce pe drum. Ocolește brusc o groapă umplută cu scoici albe.

— Știi cum taie alea cauciucurile?

Îi răspund că nu știu, n-am mașină, întâi să termin facultatea și să-mi găsesc ceva serios de lucru. Râde și-mi zice că și el era rupt în fund în studenție. A făcut Dreptul la Constanța. Era nasol pe vremea lui, nu-ți găseai de lucru ca acum. Îmi povestește că la început a avut numai joburi de rahat. Dup-aia a deschis o afacere și a fost șmecherie. Îl întreb în ce domeniu. În consultanță. Coboară pe un drum îngust și abrupt. Tufele țepoase zgârie caroseria. Încep să-mi fac griji, unde mă tot duce pe coclaurile astea?

— Mai avem? îl întreb.

— Acum ajungem. Ce, nu mai ai răbdare?

Mai mergem însă destul. Se oprește lângă un mărăciniș și scoate din portbagaj o lopată. Îmi arată în lumina farurilor un loc cu pământ mai afânat, pe care cresc doar niște plante firave, întinse ca o plasă. După ce mă apuc de treabă, stinge farurile și ia ceva din torpedo. Aprinde lanterna pe telefon, ca să văd cât de cât ce fac.

— Bă, asta e, nu vreau să ne vadă careva.

Mormăi o aprobare, dar nu pricep ce atâta secretomanie pentru o cotârlă.

— Vin tot felul de ciudați pe-aici, continuă el. Au arătat și la TV. De-aia îl iau mereu pe-asta micu’ cu mine.

Se bate cu mâna peste buzunarul lateral. Pare să fie un tub de spray.

— N-am chef să mă trezesc aiurea cu vreo plângere, continuă el. Intrăm amândoi la belele.

În timp ce eu sap, el fumează sprijinit de capotă. Nu mai zicem nimic. Când mă opresc să mă odihnesc, lasă lumina în jos sau o stinge. Uneori se uită cât de adâncă e groapa și îmi spune că mai trebuie. Îmi dă o țigară de foi de la el. Are gust de cireșe, mă cam amețește. Mă așez în fund lângă groapă, îmi dau tricoul jos și mă șterg cu el. Șlapii mă rod între degete, dar nu mă descalț pentru că sunt scaieți. Tipul se duce mai încolo. Încerc să nu-l pierd din privire, mi se pare cam mare groapa pe care vrea să o sap. O vreme aud greierii și pe el cum se ușurează. Apoi doar greierii. Nu-l mai văd, e beznă. Scot telefonul din buzunar, n-am semnal. Aud cum calcă atent, iar când se apropie, îi aud foșnetul pantalonilor scurți.

— Știi că a fost eclipsă acum vreo două săptămâni?

Ridic din umeri. Mă mir cum de i-a scăpat Oanei. Pentru ploaia de stele am căutat două ore o stradă neluminată. Și n-o mai dureau picioarele.

— Era luna plină atunci. Știi cum arăta? Partea de jos se vedea toată în ceață. Hai, ce stai, sapă! Am văzut în poze, că nici noi n-am știut că e eclipsă în seara aia. Eram tot aici la Tuzla, pe plajă, cu niște tovarăși.

— Nu te supăra, dar nu crezi că-i destul de mare?

Se apropie de groapă și o cercetează la lumina telefonului. Am intrat până la coapse în ea. Tipul poate să-mi dea imediat un genunchi în gură sau să mă lovească în ceafă și să mă lase lat.

— Da, cred ca e de ajuns. N-au cum să-l dezgroape câinii. Hai acum să mă ajuți să-l iau din mașină!

O ia înainte, deschide portbagajul și începe să tragă de cearșaful înnodat la capete. Pare ditamai cadavrul înăuntru. Ăla numai câine nu e. În ce rahat am intrat? Cum naiba scap eu de ăsta acum? Sunt în mijlocul pustiului, singurele lumini care se văd sunt ale vapoarelor de pe mare.

— Hai, mă, ce faci? Ia și tu de o parte! Ți-am zis că nu pot să fac efort din cauza herniei. Rămân dracu’ înțepenit pe aici, ne mănâncă câinii pe amândoi dup-aia.

— Da’ ce-ngropi, frate? Calul? întreb eu și mă feresc să mai ating mașina, de parcă n-ar fi deja plină de amprentele mele.

Bărbatul nu-mi răspunde imediat, doar se uita la mine sus – jos, ca mafioții din filme.

— E un pui de delfin, l-au găsit niște băieți încurcat în plase. Vroiau să-i dea drumul, să scape de el, dar nevastă-mea „băi, hai să-l luăm că sigur moare, că e rănit, vai de el, e păcat, îi dăm drumul când se face bine”. Adevărul e că era gherănit tot pe spate de la plasele alea. Nu-l mai desfac acum să-ți arăt. L-am ținut două săptămâni în piscină, l-am îngrijit, i-am dat pește cu mâna mea, ce să-ți mai zic, era bine, îi mai trecuseră și alea pe spate. Ne atașaserăm de el, îi ziceam Blue, ca în filmul ăla, cum îi zice…în fine, nu contează. Îi arătam peștele și venea imediat, nu mă lăsa să-l ating, de ce să mint. Și ieri dimineață l-am găsit mort. Așa, din senin. Acum ce să fac cu el, zi și tu? Știi că-s protejați de lege, poți să faci pușcărie dacă te prind cu unul. Nu contează de unde-l ai și ce faci cu el, te bagă la braconaj. Zici că să faci un bine, îl salvezi, îi scoți și pe oamenii ăia din necaz și dup-aia dai tu de unul mai mare. Asta e, hai să-l scoatem acum!

Mă aștept să fie mai greu, să ne opintim, dar l-aș putea căra și singur. E Oana mai mare, cât e ea de slabă. Îl ducem fiecare de câte un capăt, cearșaful pârâie și mi-e să nu se rupă. Chiar nu vreau să se-înșire delfinul pe jos. Sigur mai e băgat într-un sac sau o folie, pentru că foșnește la fiecare mișcare. Bine că nu pute. Îl ținem deasupra gropii, hotărâm să-i dăm drumul după ce numărăm până la trei. Nu știu cum fac, îl scap mai devreme și cade câș. Tipul se enervează și strigă la mine. Cobor în groapă să îl aranjez. Trag de un capăt, nimic, cearceaful e prins sub animal. Trag mai tare și materialul pârâie rău de tot, e răscopt. Îmi fac curaj și-l apuc, ce pana mea, e învelit, doar nu pun mâna direct pe el. Constat că e bocnă. Nu știu unde o fi ținut ditai animalul. Și când să-l iau mai zdravăn cu ambele mâini, mi se pare că apuc de un picior. Mă trece un frison de-l scap iar aiurea în groapă. Mai și trosnește de parcă s-a rupt ceva. Cine naiba ar ține un delfin animal de companie? Tipul stă pe marginea gropii chiar în dreptul meu. Cu o mână ține telefonul, cu cealaltă lopata. Îmi pune lumina în ochi și mă-ntreabă dacă-mi place acolo sau de ce m-am oprit, că el n-are de pierdut toată noaptea. Se bâțâie în lopată, dar lanterna o ține nemișcată. Mă orbește de pun mâna la ochi. Mă fac că mă șterg pe frunte de transpirație și dup-aia îl apuc încă o dată. Nu știu ce să zic, cred că e totuși o coadă. O coadă de delfin. Nu trebuie să pipăi. N-am de ce, e doar un hoit. Un hoit de delfin, îmi repet. Îl îngrop repede și bătătoresc cât pot. A rămas mult pământ, bărbatul îmi zice să-l împrăștii pe câmp, să nu se vadă tot la un loc. La final, arunc pe deasupra niște iarbă și frunze și ce buruieni mai găsesc. Nu ne mai spunem nimic. Pe drum mă întreabă doar unde să mă lase. Îi răspund că la cherhana. Când ajungem, e închis și e beznă, se vede doar cât taie farurile din plajă. Înainte să cobor îmi întinde o bancnotă de 100. Îi mulțumesc.

— Nu, eu îți mulțumesc pentru serviciile oferite. M-ai scos din belea.

Dau să plec și mă cheamă la geam. Îmi mai întinde 50 de lei.

— Ia să ai și tu de-o bere. Ai grijă de tine!

Îi iau și pe ăștia. Jeepul pleacă, plaja rămâne iar în întuneric. La corturi și la rulote nu mai e nicio lumină. Aprind telefonul ca să vad drumul. Trec pe sub sfoara cu care e ancorată barca lui Gogu la mal. Când depășesc zona cu scoici, îmi scot șlapii, mi-au făcut răni între degete. La cort, telefonul începe să bipăie. Mi-a venit semnalul, o liniuță. Intră mesajele de la Oana. Îi scriu că abia acum am terminat treaba. Văd că nu doarme, tastează. La ora 3:27 vrea să știe unde am fost și ce am făcut. Îi scriu că am oferit servicii funerare pentru animale de companie. Se enervează și-i zic că pe bune, am fost gropar, am îngropat un pește mare la Tuzla. Apoi caut pe Google ce greutate are un pui de delfin. E cetaceu, nu e pește, în fine. Mă răzgândesc și închid browser-ul înainte să citesc articolul. Sunt năclăit tot, mai verific o dată banii în buzunar și mă duc să mă spăl în mare.

Foto: Ciprian Măceșaru

Distribuie acest articol:

Articole recomandate

Arte plastice
Ioana Drăgulin

În dialog cu artista Maria Bordeanu

Arta contemporană servește drept oglindă care reflectă o varietate de expresii. Provoacă privitorul și se dezvoltă în moduri surprinzătoare, legând experiențele umane printr-o înțelegere vizuală

Cultură
Tatiana Ernuțeanu

Poeme (Sentimental)

să nu-ți faci griji că ceva ar putea fi irepetabil din discontinuu se poate face lejer o structură nu te dedai la deliciile celuilalt decât

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *