Simona Poclid și monștrii ei cu bot de catifea

Pe Simona Poclid n-am întâlnit-o niciodată, însă mi-a atras mereu atenția pe Facebook. M-a uimit, la început, ușurătatea ei în mânuirea cuvintelor, de parcă sunt toate ale ei, copii blânzi și ascultători. Am admirat-o apoi pentru cât citește și, mai ales, pentru ce citește: clasici, foarte multă literatură clasică. S-au adăugat sensibilitatea ei, felul total și direct în care își asumă suferința, curățenia și bunătatea ființei ei în relația cu ceilalți. Într-o zi, am văzut o postare în care își descria modul de a trăi, programul pe care singură și-l impune pentru educarea ei culturală riguroasă, consistentă, continuă. Dacă mai era nevoie să mă convingă de ceva, atunci a făcut-o.

Și tot atunci a apărut dorința de a-i citi romanul publicat anul acesta la editura Eikon, Monștrii cu bot de catifea (a treia ei carte, după Teatru în stomac și Pescarul nimicului). Am citit-o într-o perioadă agitată, în care trebuia să definitivez o traducere, într-o stare de neliniște și, treptat, de lehamite. Astfel că abia așteptam seara, să intru în povestea Simonei. Din ultimele două fraze trebuie să înțelegeți atât: oboseala mea se făcea bucurie când deschideam Monștrii cu bot de catifea.

O mare bucurie. M-a fascinat, înainte de a intra bine în poveste, din nou, felul în care o urmau pe ea cuvintele, frazele acelea pline de sens, mustind de viață și de adevăruri sfâșietoare. E de necontestat imaginația ei fabuloasă, care totuși nu dă drumul la mână nicio secundă realității. Cum m-a uimit, cât a durat lectura, forța de a conduce, sigură și stăpână pe sine, povestea, construcția solidă a romanului (cu atât mai mult cu cât autoarea e foarte tânără și te miri, pur și simplu, când a avut vreme să învețe să scrie atât de bine și de șlefuit). Da, un roman dens, matur, în patru părți, aproape 350 de pagini, o viziune distopică, cu un oraș în care nu se comite nicio nedreptate, și personaje simbolice sau vieți banale devenite eroice, oameni care trăiesc „omenesc prea-omenesc”, căutându-se și îndepărtându-se de ei înșiși și de ceilalți, până ajung să intre treptat în crezul autoarei, că botul acela de catifea e șansa lor de a se salva, în pofida monstruozității care le atacă firea, că bunătatea chiar poate să mântuiască lumea; nu și dreptatea, simplă când e privită din exterior și imposibilă când suntem implicați, victime; nu și adevărul, niciodată simplu și nici cu o singură înfățișare.

Este prezent străinul sau martorul viziunii Simonei Poclid, Iahav, cel care descoperă repede minciuna vândută drept adevăr în orașul în care ajunge pentru a picta pereții catedralei. E, apoi, Zavav, conducătorul, cel care de mic visează să schimbe lumea, iar orașul în care nu se comite nicio nedreptate e visul lui împlinit și eșuat deopotrivă. Menus, fata oloagă și pură, violată într-o zi de un străin. Ea reușește să-l convingă pe Zavav să schimbe legea și să accepte un proces în care victima să-și judece călăul. Lurus, tatăl îndurerat, luptă să i se facă dreptate, fie să dovedească nedreptatea în orașul dreptății. Anisim și Guș, personaje de sprijin ce-i ajută pe eroi să devină eroi. Și Rogal, personajul meu preferat, retras în pustie, căutându-se neliniștit pe sine, întors în lume, devenit mâncău, unul straniu care îi face conștienți pe oameni de botul lor de catifea, dorind, în cele din urmă, să fie el vinovatul în proces, intuind parcă faptul că numai astfel, acuzat pe nedrept, acceptând un joc periculos, va ajunge cu adevărat și pe deplin la sine. Odată cu răstignirea și moartea lui, toate celelalte personaje încep să moară, de parcă nu le-a mai rămas nici lor nimic de făcut. Iar Iahav vede tot.

Nu dezvălui mai mult, pentru că orice aș mai scrie eu ar fi tot puțin, dar și pentru că vreau să vă îndemn din toată inima să căutați și să citiți Monștrii cu bot de catifea. Simona Poclid scrie ca nimeni alta. Că a supt la țâța clasicilor, răzbate pregnant din romanul ei. Și, pe deasupra, a fost hărăzită cu un talent uriaș. E născută să fie scriitoare și să trăiască în și pentru scris, precum marile scriitoare din alte veacuri și din alte spații culturale. Mă bucur că ea crede în destinul ei literar, e conștientă de valoarea literaturii ei. De-acum înainte, voi crede și eu. Sunt solidară, pe de altă parte, și cu suferința ei, pe care și-o exprimă fără ocolișuri (tot în postările de pe Facebook): nu știu dacă am simțit vreodată mai dureros absența criticii de întâmpinare. Literatura română contemporană e o pâine ce se împarte între găști. E clientelară, nu-i vreo noutate. Aceleași cărți sunt lăudate, aceiași autori sunt premiați, aceleași mari edituri sunt luate în vizor. Celelalte cărți, ceilalți autori, celelalte edituri sunt lăsate la voia întâmplării. Nu-i nimic, Simona Poclid va continua singură, cu pași siguri, și va deveni o mare scriitoare. Iar asta nu depinde nicicum de faptul că X ori Y va scrie despre literatura sa, nici de succesul la public al cărților sale. Totul e să nu-și piardă încrederea în sine. Restul va fi literatură.

Publicat în Cultură, Fără categorie, RecenziiRecomandat2 recomandări

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. Minunată recenzie! Da, Simona va merge pe drumul ei și tot ce va lăsa în urmă va fi literatură ❤ O carte și o scriitoare pe care le recomand și eu cu tot sufletul!

    1. Mulțumesc frumos! Sper mult să fie norocoase cărțile ei, a pus Simona în ele toate ingredientele unei literaturi bune.

Supportscreen tag