Interviu realizat de Bogdan Crețu
Nu ești de găsit pe rețelele de socializare și te admir pentru asta. De unde vine acest scepticism față de mediul care modelează, din păcate, spațiul nostru public, îi imprimă temele, îi direcționează atitudinile?
Nu e scepticism, e o lume străină de mine. Știu despre ce e vorba. Mi-am făcut un cont de facebook, anonim, la începutul pandemiei. Am vrut să văd cum e pe meleagurile astea, am dat iama vreo trei zile prin coclauri, nișe, „magazine de desfacere”, am văzut niște „vitrine” cu varii exponate, exces, m-am speriat, l-am desființat. După doar o zi mi-a venit o invitație la un festival internațional online. Am încercat la cei de la fb să-mi recuperez contul. A durat, l-am primit prea târziu, după ce se terminase festivalul. (Am apelat pentru aceste operațiuni la o prietenă, nu m-aș fi descurcat.) Am vrut să-l desființez din nou, dar l-am lăsat acolo, suspendat, în ideea că mai apare vreo situație din asta în care trebuie să mă conectez de pe fb, cine știe cât durează lockdown-ul, mă gândeam. Nu am nici un „prieten”, deci nu am acces la ce se întâmplă, de fapt, cu adevărat prin rețea (plasă – cu toate conotațiile). Culmea e că acum mulți ani de zile a ținut cineva o pagină de fb pentru mine, cred că era la începutul fenomenului, în 2011, parcă (sau atunci a fost „înghețată”, nu mai țin minte). Habar n-am cine era binevoitorul/binevoitoarea, n-a luat legătura cu mine. Nici n-am știut de activitatea lui/ei (generoasă, altfel), am aflat după niște ani de la un student care mi-a spus că sunt foarte activă pe fb. Activă!? (Nu era foarte clar că nu eu sunt cea care postează texte și fotografii.) Mi-a fost și rușine de băiatul ăla. A fost dezamăgit când a aflat că n-am legătură, mi-a zis că să fii scriitor și să n-ai pagină de facebook e ca un fel de sinucidere, că fac o mare greșeală. N-aș putea să țin ritmul, să postez chestii legate de mine, fotografii, apariții ale cărților, mai știu eu ce. Pur și simplu nu aș putea. E un… handicap. Chiar zilele trecute am dat de un interviu cu cineva, zicea că trebuie să dai bice pe fb. Să dai bice! Să se păstreze algoritmul, ceva de felul ăsta. Zic și eu ca Bartleby, personajul lui Melville: „I prefer not to”. Culmea e că am pledat în teza mea de doctorat, publicată târziu sub titlul Autorul, un personaj, pentru revenirea autorului în peisaj, pentru prezența lui, nu doar în text! E o lume moale asta de pe fb, lipsită de simț critic, e acolo și un fel de competiție, adesea hilară, un fel de luptă pentru supraviețuire, tristă. Mă refer acum strict la plaja celor care scriu literatură, nu la alții. E și o parte bună, poate: circulă informația mai repede, oamenii se regăsesc, trebuie să fie emoționant să dai de prieteni din copilărie, adolescență. Știu că sunt și grupuri închise, unde se petrec lucruri interesante. Până la urmă, chiar și eu profit de rețea. De pildă, am aflat că mi-a urat cineva pe pagina lui de fb „La mulți ani!” în martie, când a fost ziua mea. Și i s-au alăturat mulți oameni, mulți cunoscuți de-ai mei. Cineva a făcut o fotografie cu toate numele și mi-a trimis-o. M-a impresionat. Le-am mulțumit prin intermediar tuturor, dacă tot am aflat. Și când a apărut cartea asta cu „floră&faună”, m-am întâlnit cu Svetlana Cârstean (care m-a invitat să public cartea în colecția coordonată de ea la Editura Nemira) la o cafea, își luase laptopul, postase o poezie de-a mea pe fb. Mi-a arătat o listă impresionantă de oameni care reacționaseră. De fapt nu mi-a arătat, mi-a citit toate numele cunoscute cu glas tare. Altfel, mi-am fixat un principiu: deși tare mult le sunt recunoscătoare unor ocrotitori (Gellu Naum le zicea „favorabili”), nu dau nici un semn, le mulțumesc în gând (cândva o s-o fac și în realitate, poate, într-un eseu despre recunoștință, de pildă), după cum nu dau semn nici când apare vreun nefavorabil. Pe vremuri eram admiratoarea unor bloggeri. N-am reacționat niciodată, cu o excepție. Era cineva al cărui blog se numea Zum cititor. Scrisese un text lung, complex, ca un adevărat critic literar, despre Exuvii. Aș fi vrut să preiau un citat mai amplu atunci când, la una dintre edițiile romanului, s-a adăugat o secțiune de „referințe critice”. Dar am fost sfătuită de la editură să nu amestec lucrurile. Apucasem să-i scriu lui Zum, am aruncat o sticlă-n ocean. Sticla a ajuns la destinatară, care-și mai vizita blogul (abandonat deja) din când în când. M-a emoționat că a găsit mesajul din sticlă, că mi-a răspuns.
Și, mergând cu deconspirarea până la capăt, să-ți mai spun ceva! Chiar la începutul pandemiei am început un fel de roman pe WhatsApp cu șase dintre studenții mei care urmaseră cursul de creative writing ținut de mine la anul II. A fost obligatoriu ca personajele noastre să aibă pagină pe Insta. Eu am scris despre
o studentă la japoneză. Pentru asta, m-am „împrietenit” cu niște de japonezi/japoneze care tot postau anime-uri, manga etc. I-am părăsit repede, după ce am abandonat și romanul în șase. Am început să cutreier prin lumea asta de imagini, m-am oprit la tot felul. Mă gândeam chiar că ar fi utilă o pagină pe Insta, cu imagini, pentru Cartea plantelor și animalelor. Am dat azi de floarea cu numele „piciorul cocoșului”. Dacă nu știi nimic despre galbenul de mătase al micii ei cupe, cum ai putea citi o poezie despre? Mai ales că denumirea nu exprimă frumusețea florii, ci trimite la rădăcina ei care seamănă cu un pinten. O mai dă în bară și imaginarul popular. Dacă aș fi o tânără de azi, probabil că aș folosi facebook. Aș pune niște fotografii, aș lua ceva „like”-uri pe selfie-uri (mai sunt și filtrele), nici n-ar mai conta cum scriu. Glumesc. Sper că nu te-am dezamăgit prea tare cu autodenunțul meu. Vezi, nu sunt așa izolată! Sunt, doar câteodată, o spectatoare anonimă.
Cum te simți în viața literară? Prezența ta, de fiecare dată substanțială, este discretă. Pari mai curând o singuratică, decât o scriitoare bine înfiptă în sistem. Care mai este, pentru tine, legătura dintre literatură, în speță dintre literatura pe care o scrii și sentimentul apartenenței la o comunitate? Aparții unei generații care își are miturile ei, eroii și eroinele ei. Cât a contat emulația aceasta pentru tine? E o temă care s-a menținut în scrisul tău: amestecul dintre poezie și prietenie. Ce s-a schimbat? Din cel mai recent volum, deduc, poate eronat, că ceva s-a pierdut…
Viața literară? O iluzie. Dinamica ei e deconcertantă. Scriitori amestecați, valori diferite, comportamente diferite, etici diferite. Mereu a fost așa. Prieteni apropiați (de ieșit la o bere, ca să zic așa) nu prea am. Dar sunt câțiva scriitori și mai ales câteva scriitoare (din generații diferite) a căror solidaritate eu o simt, e reciprocă. Cândva o să-i și numesc.
Nu știu cât de substanțială e prezența mea. Nu sunt destul de discretă în ultima vreme, am dat cam multe interviuri, am acceptat să merg pe la festivaluri, întâlniri cu publicul. M-a scos în lume, de mână (punem emoticon!), ca pe un copil, cartea asta cea nouă. Așa mă simt, ca un copil. Și cartea-mi este mamă! Pe de altă parte, am tot fost invitată de-a lungul anilor, de câte cineva din partea anumitor reviste, să răspund cu ocazia unor anchete, mai sunt și niște eseuri. Destule, dacă le adun. Și le adun pentru niște volume, vreo patru. Am avut chiar o rubrică, prin anii 2000, în revista tinerilor scriitori, se numea Noua literatură. Am și acum o rubrică, Tempodrom, de două ori pe an, la revista „Astra” (m-am trezit acum vreo doi-trei ani că mă cheamă acasă, la Brașov, și m-am bucurat). Și să adaug că mă găsesc în situația fericită de a fi înconjurată de tineri cunoscători de literatură, studenții mei (câțiva scriu și ei). Îmi place, în principiu, să întâlnesc oameni cu care sunt în consonanță, să întâlnesc oameni noi. Am și perioade de vulnerabilitate, de hipersensibilitate, reacții retractile care mă și sperie. Simt „mediul” (o meteahnă moștenită de la copilul
care am fost)! Încerc să păstrez distanța față de cei din lumea literară cu care nu am nimic în comun, dar, uneori, chiar și față de cei pe care îi prețuiesc. Mă tem să nu-i dezamăgesc, să nu aducă prezența mea vreun prejudiciu cărților mele.
Sentimentul apartenenței? Nu-l am. Nu știu la ce generație te referi, când spui că i-aș aparține, cu eroii, eroinele ei cu tot. Eu sunt legată de câțiva autori contemporani din generații biologice diferite. Despre câțiva dintre ei – într-o carte de poezie, anul viitor. Încă nu are un titlu. Dar ar putea fi Despre/Pentru/Cu. Sau păstrez cuvintele astea măcar ca subtitlu. Problema cu apartenențele este că te trezești fixat ca într-un insectar. Se pune și o etichetă cu o cifră. Nu e firesc. Pentru că tu ești viu, în metamorfoză continuă, acumulezi informație nouă, lucrezi cu ea. În trecut rămân niște etape, cât se poate de active, nu arhivate. De arhivat, te arhivează alții. Sau te ignoră pentru că nu ești prin rețele online sau offline. Însă sunt și din cei conectați la ce faci, și tu la ce fac ei în literatură, sunt câțiva din toate generațiile. Ținem aproape și pe chestie de afinități selective, elective și afective. Eram legată până la 20 de ani de generația ’80. Îi admir pe câțiva și acum, vorbesc despre ei la cursurile mele de la Litere. Apoi, până la 25 de ani, când am ieșit dintr-o epocă și am intrat în alta, am fost parte din povestea „nouăzecismului”, am mai spus lucrurile astea! Nu-i rău, uneori, să repeți! Însă singura apartenență pe care mi-am asumat-o a fost la Grupul de la Brașov: am fost apropiată, ca frații, de prietenii mei din liceu, Andrei (Bodiu), Caius (Dobrescu), Marius (Oprea) (dar am mai spus lucrurile astea). Despre ei și despre prietenie – mai mult într-o carte de proză pe care o termin curând. N-am prea avut noroc cu prieteniile. Sigur, n-am nimic de oferit în afară de prietenia mea, cu tot ce înseamnă asta. Oamenii, am văzut, sunt mai pragmatici. Chiar și cei despre care n-ai fi crezut asta.
Revin la ideea că aș fi o singuratică. Nu e chiar adevărat. Îi admir pe adevărații izolați, pe Marii Izolați, ca Salinger, Pynchon sau, la noi, interbelicul Constantin Fântâneru (unicul lui roman, Interior, e salingerian). Nu-i o decizie ușoară pentru un scriitor, mai ales în epoca marketing-ului agresiv, să se țină complet în afară, trebuie o puritate rară, o putere interioară extraordinară ca să refuzi tentațiile, recompensele, să nu miști un deget în folosul tău, să îți asumi un fel de anonimitate. Să scrii „singuratic și uitat”, vorba lui Bacovia, pentru câțiva cititori ideali. Simpla idee că ei ar putea să existe mă mobilizează. Uneori scriu cu gândul la cineva care nici nu mai e, nu mai trăiește, ca și cum m-ar putea citi, ca și cum i-aș aduce o ofrandă unuia, altuia.
Cum scrii? Ești ordonată? Disciplinată? Meticuloasă? Încăpățânată? Ești genul de scriitor care se așază zilnic la masa de lucru? Ai tabieturi care-ți condiționează sau măcar colorează lucrul?
Scriu în fel și chip! Structura e întotdeauna poetică, dar instrumentele de explorare a vastei (supra/infra)realități diferă – poezie, proză, eseu (eu le mai și mixez, am făcut-o de la bun început, de la 19 ani, spre stupoarea și deconcertarea colegilor mei de cenaclu, de pildă, „nouăzeciștii”, care nu înțelegeau de ce „impurific” poezia cu fragmente de jurnal și cu anchete (antropologice?), de ce scriu eu un roman fără „acțiune” și fără „fir narativ”, fără dialog: Exuvii. Se mai întreabă câte unul și azi despre ce e vorba în cartea asta. Le-aș răspunde așa: „Despre tine, dacă ți-ai aminti cu adevărat!” Dorința mea cea mare ar fi ca aceia care nu-și amintesc să mă lase-n pace. Nu vor găsi la mine ce caută prin romanele obișnuite! Sunt altele pentru ei, destule.
Nu sunt disciplinată deloc. Sunt foarte dezordonată. Merg înainte cu mai multe cărți deodată, de-asta durează atâta până le termin, rând pe rând, de-asta cronologia adevărată a aparițiilor e dată peste cap. Cartea plantelor… era pregătită pentru tipar în 2007, înainte de Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie, într-o primă versiune începută prin 1995. Ele, împreună, creau un aparent contrast, deconcertant, poate. Aș spune mai mult, dar nu continui!
Sunt meticuloasă numai la ultima versiune. Dacă ai vedea primul draft! Care e, adesea, pe hârtie. Uneori nici nu mai înțeleg ce-am scris: fraze neterminate, grafie neglijentă, fără semne de punctuație. E o vraiște, o sălbăticie de text. De aici urmează operațiunile, lucrările (în verde sau rogvaiv!).
Încăpățânată? Ce-ar fi asta? Poate încăpățânarea de a duce la capăt toate cărțile din laptop, mai puternică decât tentația de a lăsa totul baltă, cum îmi vine uneori. Am zile când cred că nu are rost să scrii, să fii scriitor. De ce? Pentru cine? Scriitor român, vorba lui Caragiale, care considera asta un blestem. Dacă ar fi să iau în calcul și rețelele, cu ierarhiile lor orizontale…
De câțiva ani mă așez zilnic la masa de lucru. Nu ca să scriu neapărat. Ascult muzică, bântui aiurea pe Net. Culeg nectar, ca albina, zburând din floare-n floare. Citesc mult online, lucruri care nu se găsesc la noi tipărite pe hârtie, teorii, texte științifice, chestii despre muzică (îmi place cum scriu cronicarii de muzică, îmi place vocabularul lor!), lucruri legate de artele vizuale, teze de doctorat de prin lume etc. Tabieturi? Scriu uneori cu muzică. Fie ea și zgomotoasă, cum s-a întâmplat la teza mea de doctorat. Ca motto muzical aș pune acum stranietatea aia de cântec al lui Daniel Johnston, The Story of an Artist, că despre autor e vorba. Mă preocupa ce este, de fapt, un autor. Teza, susținută în 2002, am dat-o la tipar abia în 2015, la presiunea sistemului: devenise obligatoriu ca profesorii universitari să aibă tezele publicate, ori eu tot amânam, voiam să fie nu o „lucrare de doctorat”, ci o carte dintr-aia de-a mea, ieșită din „norme”, cu subsoluri în care ar fi intrat un fel de jurnal, pe lângă inconturnabilele note de subsol. Dar ce tot zic eu aici?! Mai bine să spun că beau multă cafea și că mă îndop cu ciocolată când scriu! Și ard mâncarea pe foc din cauză că uit complet de lucrurile serioase când mă afund în vreo idee care mă duce cu ea în desișuri ca și subacvatice. Ce de cratițe arse am aruncat!
Cum arată o zi în care nu scrii, nici măcar în cap?
Nu mai există o astfel de zi. Vin tot felul spre mine, în cap, roiuri! Aș fi scris o carte cu fragmente din cărți posibile, că nu e timp nici de măcar câteva din toate cele visate, dar ea a fost publicată demult de Mircea Horia Simionescu: Bibliografia generală. Cel mai mult scriu în cap când citesc cărțile altora. Declanșatoare. Dar nu notez nimic, totul se pierde. Acum câteva luni i-am spus unei prietene că am de gând să mă opresc definitiv. Și poate că o s-o fac. Mereu apare întrebarea „la ce bun?”, „pentru cine?”. Dar îmi va lua oricum câțiva ani să duc la capăt cele începute, risipite prin laptop. Poate, totuși, să asamblez niște scrapbooks!
Cum trăiește scriitoarea Simona Popescu alături de profesoara Simona Popescu? Se înțeleg bine, cel puțin așa se vede din afară. Ce fel de profă ești? Care este efectul acestei experiențe asupra literaturii tale?
Nu pot să spun ce fel de profă sunt. Trebuie întrebați studenții. Unii mă plac, poate alții nu. Na, oameni suntem! M-am retras de la cursurile de istorie a literaturii (îmi plăcea, în tinerețe, să vorbesc în fața amfiteatrului plin, deși mi-era și frică!) ca să pot să mă ocup de ce vreau eu – avangardă, experimentalism, postmodernism, literatură recentă, teorie literară. Dar bucurie îmi aduc de fiecare dată opționalele de scriere literară. Acolo mă simt ca un copil în fabrica de jucării când dau de studenți cum sunt eu, adică disponibili, ludici, cu entuziasm, cu chef de joacă, fără opreliști, fără să le luăm prea mult în serios. Îi văd făcând salturi în ce scriu, chiar de la o săptămână la alta, uneori uluitoare. Pornesc, majoritatea, de la zero. Sau mai rău, fiindcă vin cu tolba de clișee. Greu de scăpat de ele, mai ales dacă ești vanitos (nu e bună vanitatea când ai 20 de ani!). Poate că sunt câțiva care îmi poartă pică, deși încerc să fiu cât se poate de diplomată. Nu-și dau seama cât de mult îmi doresc să-i ajut, nu înțeleg cum e treaba cu „sarea în bucate”. Poate ar trebui să dau basmul cules de Petre Ispirescu la bibliografie! Acum trei ani, la FILIT, Festivalul de literatură de la voi, de la Iași, a venit o tânără la mine ca să-mi mulțumească pentru că am sfătuit-o să nu publice romanul pe care îl scrisese la 20 și ceva de ani. Mi-a spus că a dat-o peste cap atunci faptul că i-am spus să mai aștepte: s-a dus acasă, a plâns, simpatia pentru mine s-a transformat în antipatie. Dar m-a ascultat. A revenit la literatură după niște ani buni, a scris ceva complet diferit, a avut succes cu debutul ei și acum, iată!, îmi mulțumea. Nu e generozitate, nu e delicatețe, nu e corect față de oamenii ăștia tineri să le spui că sunt pe drumul cel bun când nu sunt – mai ales că ei pot ajunge pe drumul cel bun atât de repede, uluitor de repede. Ce faci cu drumul și unde duce, asta e altă poveste. De la un punct încolo mergi singur. E tot mai greu. Și tot mai pasionant. Dar despre studenții mei, cândva, poate, o carte specială. Atunci vor înțelege ei mai bine niște lucruri. Chiar și ăia supărați (care sunt foarte puțini, sper!).
Există, în toată poezia ta, de la Juventus la Cartea plantelor și animalelor, aceeași voce adolescentină, curioasă, revoltată împotriva rigidității „oamenilor mari”, mereu deschisă către splendoarea lumii și a literaturii, emanând intransigență și totodată candoare. Mereu m-a impresionat acest „efect Peter Pan” în tot scrisul tău. Exuvii era deja o carte cu accente melancolice despre fragilitatea vârstei magice; cel mai recent volum de poezie are nenumărate oaze de exuberanță, de bucurie pură a descoperirii părții ireale a realității. Care e relația ta cu timpul? Citindu-te, te percep ca pe o adolescentă totuși lămurită, dar care nu vrea să se predea certitudinilor…
Ce mult îmi place asta: Efectul Peter Pan! (Nu sindromul, nu, nu!) Peter Pan nu vrea (sau nu poate) să îmbătrânească! Aș zice și eu că am rămas cu energia, entuziasmul, curiozitatea adolescentului, ale omului tânăr. Dar în literatură nu contează vârsta biologică. E bine să rămâi tânăr în condițiile în care, trecând anii, se acumulează tot felul de experiențe de viață și de scriitură. Apoi, Peter Pan e în afara timpului. De-asta îmi place mie de el.
Rigiditatea nu e doar a oamenilor mari! După cum intransigența și candoarea nu sunt doar ale celor tineri!
Descoperirea părții ireale a realității… Ai pus punctul pe i. E o bucurie să simți intensitatea realității (cu tot cu virtualitățile ei). Exuberanță? I-aș zice mai degrabă instinctul vitalității, pe care îl au mai ales cei care s-au lovit de multe în viață. Aduc un elogiu Ființei-Bucurie în cartea cu plante și animale. Ființa-Bucurie e o creatură rară, se opune din răsputeri bocitoarelor, funebrului, sinistrului, urâțeniei care mușcă zilnic din noi. Am vrut să pun acolo mai multă lumină și pe ceea ce numim frumusețe, candoare, magic. Ar trebui să dezvolt, să spun mai multe despre conținutul pe care îl dau eu acestor cuvinte. Dar despre partea ireală a realității am vorbit cel mai mult în Exuvii, carte-soră bună cu Cartea plantelor și animalelor.
Relația cu Timpul. Iată ceva la care mă gândesc adesea. Am scris deja despre asta mai ales pentru o carte de proză pe care sper s-o public curând. Uite un mic citat: „Timpurile… Copilul se încurca în ele când trebuia să vorbească. Vorbitul e complicat. Lumea e și simplă, și încurcată. Așa e ea. Așa-s și oamenii, și copiii. […] Copilul, ca să vorbească despre el, folosește toate timpurile. Copilul și scriitorul”.
Te imaginezi trăind în afara literaturii? Ce altceva ți s-ar fi potrivit?
Nu mă mai imaginez în afară. Nu mai am cum. E prea târziu. Mi-ar fi plăcut să pot face filme, din astea low-budget, sau „jurnale” filmate ca Jonas Mekas ori David Perlov, de care mi-a pomenit Radu Jude acum câțiva ani (într-un schimb de mesaje care a pornit de la Richard Rorty!). Mă gândesc, după ce mă retrag de la Facultate, să fac niște cursuri de scriere literară private. Fără onorariu! Un dar. Pentru mine! E ceva extraordinar să vezi cum se dezvoltă creativitatea la alții.
Ce cărți din literatura română le simți ca fiind ale tale?
Ar fi câteva cărți de proză. Blecher, Vizuina luminată, să zicem. Sau Interior al lui Fântâneru. Le plăcea studenților când le vorbeam despre romanul ăsta mic în care e vorba despre subrealitate și puritate. Nu are „acțiune”, nu poate fi povestit. Genul ăsta de cărți sunt preferatele mele. Puține pe lume, totuși. Interior s-a republicat la Polirom la propunerea mea. Am scris o prefață de vreo 50 de pagini. Uite un citat din roman, o poezioară: „Prin casa de humă a fagilor,/ Mergeam doar eu./ Ciudat, foarte ciudat suna glasul,/ Parcă chema pe orişicine”. Consună cu tot ce fac. Didactica nova de Radu Petrescu sau Bibliografia generală a lui Mircea Horia Simionescu. Scriitura lui Gheorghe Crăciun, gândirea lui, mai ales cea din eseuri. Îmi place Livius Ciocârlie, profunzimea paginilor lui. Și, dacă aș fi fost o tânără din 1865, aș fi vrut să fi semnat eu cartea aia haioasă fără autor care se numește Catastihul amorului. La gura sobei. Mai mulți poeți – ziceam ceva despre cartea pe care am scris-o pornind de la câțiva dintre ei. Și a se vedea lista lungă de la sfârșitul Lucrărilor în verde. E din 2006 (astăzi ar fi și mai lungă). Numai la litera A sunt vreo 20 de nume – nu știu câți se adună până la Z – se termină cu Louis Zukovsky.
Ce titluri canonice nu-ți spun mare lucru? Pentru că ești o autoare „de manual” (spre norocul elevilor!) și tot e în dezbatere legea învățământului, cum ar trebui să fie, după tine, principiile unui manual de literatură?
Autorii canonici nu mai știu care sunt, până la urmă, prin manuale. Scriitori cu siguranță importanți, care au adus ceva al lor în literatura română. Nu rezonez cu toți, dar am mult respect, înțeleg ce fac, chiar dacă nu sunt pe direcția mea. Am auzit că a dispărut dintre „canonici” singura scriitoare, Hortensia Papadat-Bengescu. De fapt, văd an de an, când le propun studenților mei să vorbim despre ea, că nu știu nimic. Păcat! Proza ei subiectivă, înțeleasă doar parțial până azi, propune o nouă sensibilitate, o nouă percepție. Și sper că sunt, dintre contemporani, Naum, M. Ivănescu, Dimov, Foarță, personaje în cartea mea cu/despre poeți.
Da, sunt/eram în câteva manuale, nu mai știu. E și un risc aici. Ești fixat acolo cu o mostră, separat de ansamblu. Dacă nu le place elevilor? Păcat că a dispărut manualul în care aveam niște fragmente din Juventus. Cred că mergeau bine cu sensibilitatea adolescenților de azi. A rămas Exuvii. E o carte grea, nu doar despre copilărie, ci și despre… traducere, despre epicul dens al senzațiilor! Nu zic mai mult aici. Pe unii îi poate îndepărta limbajul sofisticat. Dar fragmentele din manual erau accesibile. Nu trebuie să ajungă ei, adolescenții, la toată cartea. E pentru mai târziu, pentru cei care au o „definiție” mai extinsă a ceea ce numim „proză”. Oricum sunt/eram la lecturi facultative. Totuși, elevii, dacă au profesori care se mai opresc la mine, au niște repere. Altfel, în general, mi-ar părea rău să ajungă Exuviile pe mâna oricui, mai ales la vandalizatori.
Un manual bine făcut trebuie să se bazeze pe valoare. Valoarea o dă consensul cititorilor profesioniști, care sunt criticii literari – obiectivi, cu simțul istoriei literare, al ierarhiilor, al contextelor, teoreticienii și unii dintre scriitorii cu greutate. Ce rău îmi pare că văd cum criticii literari adevărați sunt tot mai puțini. Eu îi consider, alături de eseiști, scriitori, creatori. E foarte greu să faci critică literară. Am încercat, îmi bat capul, uneori, cu niște prefețe etc. Ce responsabilitate! Poți să fii criminal de cărți! Poți să pui lumina pe o buruiană făloasă și să ratezi o floare rară pe care asta o acoperă. Și-apoi, trebuie… artă! Arta ideilor, a onestității, a eleganței. Dar cititori profesioniști sunt și mulți dintre profesori. Sau cei cu adevărat dedicați literaturii. „Cititorii nemuritori”, cum îi numesc undeva în Lucrări în verde.
Ce îi iese unui adolescent dacă citește, într-o vreme în care literatura pare ultima alegere pentru mulți?
Adolescenții se mai schimbă. Ca și contextul, realitatea (tot mai mult virtuală). Dar sunt lucruri care rămân la fel: entuziasmul, puterea prieteniei, revolta, nesupunerea, dorința de a face ceva din viața ta. Dacă citești (asta înseamnă mai mult decât cărțile, azi), ai prilejul unui adevărat dialog cu tine însuți, cu gândirea ta. Sigur, mai sunt prietenii, vorbești cu ei, te identifici, te asculți pe tine în dialog. Însă cartea rămâne prietenul cel tăcut care îți oferă toate astea, pe îndelete. Cărțile au grijă de mintea ta, de corp te mai ocupi și singur.
De la Volubilis la Cartea plantelor și animalelor, cărțile tale sunt dovada unui continuum natură-cultură. Între casa ticsită de cărți din Bucureștiul agitat și căbănuța de vacanță de lângă pădurea de stejari, pe care o evoci în câteva interviuri – nici o cezură. De ce crezi că am ajuns să avem o relație atât de crispată cu natura? Cum putem regândi, recupera organicitatea vieților noastre? Tu cum faci să nu devii o scriitoare „de seră”?
În prefața pe care Cosmin Ciotloș a scris-o pentru volumul I de la Opera poetică (pardon de expresie! – tot repet asta, nu mai dau explicații și aici…) apărută anul trecut, în același an cu Cartea plantelor și animalelor, a observat prezența multor vietăți în primele mele trei cărți de poezie. Face chiar o enumerare, la un moment dat. N-a fost ceva premeditat, s-a întâmplat fără să-mi dau seama. Poate că mai mult în Exuvii (pornind chiar de la titlu).
Mie nu mi-a plăcut multă vreme literatura „de/cu natură”. Dar, cum știi prea bine, Cartea plantelor și animalelor nu e doar despre natură (poate despre circuitul naturii în cultură și al culturii în natură, cum o făceam deja în Lucrări în verde…). Mă așteptam, mai ales de la cei care nu mă mai citiseră, să intre cu bocancii prin „grădina” mea, să calce cu nonșalanță primul strat de plăntuțe gracile, să smulgă ceva din volubilisul ermetic sau să zdrobească vrejurile descântecelor etc. Pentru ei am plasat un fel de avertisment spre sfârșitul secvenței cu plante, o poezioară care are ca titlu o propoziție exclamativă a lui Malcolm Lowry (din romanul La poalele vulcanului): „¡EVITE QUE SUS HIJOS LO DESTRUYAN!”. Pentru vandalizatori erau cândva, prin grădini publice, un fel de plăcuțe cu „Nu rupeți florile!”. Cam despre asta e vorba. Pe de altă parte, m-am gândit că se vor repezi unii confrați mai cruzi (mai tineri, mai cinici) să ia cartea ca atare – o carte cu floricele și animăluțe… S-au prins cititorii mei! Le mulțumesc, le sunt recunoscătoare. O, dacă ar putea să aibă acces și la imagini! Am și o strângere de inimă legată de carte. Dacă o vor citi și niște biologi? Nu sunt o specialistă în biologie…
Relația cu natura nu mai e așa crispată. Crisparea era ceva mai mult cultural. Acum s-a mai schimbat și „cultura”. Sunt varii propuneri de ecopoetici pe lume. Natura e o forță, uneori înspăimântătoare. Ca și natura umană. Nu natura stihială mă atrage, ci mișcările ei imperceptibile, magia creșterii (uneori
din descreștere și nimicire), perpetuitatea, rezistența, supraviețuirea, înflorirea, la propriu și la figurat, metamorfozele. Poate că natura a fost, adesea, tratată ca o temă ornamentală, „descrieri de natură”. Ea are de fapt atâtea în comun cu natura umană! Puritate și oroare, agresivitate și armonie, imprevizibil și peren etc. Dar atenția mea se îndreaptă spre acea „sferă al cărei centru este pretutindeni și circumferința nicăieri” (despre care vorbește Nicolaus Cusanus, nu zic ce înțelege el prin asta) și care ne conține pe toți, ființe de toate felurile, unele neștiute, altele nevăzute.
Cât despre sere… Eu am trăit în Codlea, orașul serelor. Erau și unele „experimentale”, unde se creșteau plante exotice, pomi fructiferi în condiții speciale de temperatură, așa auzisem. Oricum, ideea că acolo sunt hectare de frumusețe mă încânta în copilărie. Când Radu Afrim m-a căutat să-mi spună că ar pune în scenă Cartea plantelor (deși eu mi-aș fi dorit atunci să fi fost el interesat mai mult de Cartea animalelor, de adâncurile marine – cele ale necunoscutului/nevăzutului, aproape „onirice” – dar chiar nu era cum să aduci pe scenă așa ceva, destul că a avut curajul să riște cu plantele!), prima imagine pe care mi-a trimis-o, fără explicații, a fost o seră. Ditamai sera. Mă gândeam că o să ocupe toată scena, că multe se vor petrece în seră, n-o să se vadă decât joc de umbre! Dar el a avut o idee extraordinară, avea să-mi spună mai târziu cum a văzut lucrurile: sera e un loc al purificării, un fel de Purgatoriu, așa a gândit-o de la bun început. Cine intră în ea iese (pre)schimbat. Sera e lumea paralelă, lumea misterului, cu călăuza (și gatekeeper-ul) ei, un om obișnuit, cum se întâmplă adesea să fie, în basme sau povești (poate și în realitate), îngerii gardieni, îngerii grădinilor noastre interioare, ca să le spun așa. Radu a înțeles cum nu se poate de bine tot! Ce noroc de un așa cititor! Mai ales că spectacolul extinde textul meu, îl continuă cu ideile, personajele și vizualul lui. Ce poți să-ți dorești mai mult? Numeam asta cândva – adică necesitatea de a exprima conținuturile tale pornind de la cele ale altui scriitor – critificțiune (și un act de generozitate, de solidaritate, de profundă înțelegere, de interpretare), dar e un cuvânt care nu-mi mai place pentru că a fost înțeles greșit la noi, departe de semnificația gândită de Raymond Federman. În sensul pe care-l dă Radu Afrim, da, eu sunt o scriitoare „de Seră”.
Cum ai resimțit ultimii ani, cu pandemia și războiul hidos din Ucraina? Cum vede scriitoarea Simona Popescu lumea de mâine/poimâine? Care-ți sunt speranțele? Dar spaimele? Cum le controlezi? Sau măcar cum te împaci cu ele?
Pandemia? Sper că a trecut. A fost ceva de neînțeles, cu toții am ieșit schimbați după experiența asta. Rămâne, până la urmă, solidaritatea aia planetară, unică în timp. Deși nu pot fi uitate victimele, unele chiar apropiați ai noștri. Războiul? Nu mi-am imaginat că mai e posibil un război în epoca noastră… postumană. Inumană! Literatura, în fața acestei catastrofe, mi se pare aproape o frivolitate, am mai spus-o, o repet. Mi se părea că nebunia poate fi oprită mai repede, că Putin va cădea, ca orice dictator. Sigur că binele va învinge, până la urmă. Dar cu câte victime nevinovate, cu câte consecințe nefaste! Îi admir pe toți cei care fac sacrificii, care încearcă să oprească în fel și chip carnagiul, să ajute, de la politicieni la oamenii simpli, ca noi. Au trecut 175 de zile. Și când te gândești ce alte tragedii recente sau actuale sunt prin lumea largă: războiul din Siria, revenirea talibanilor în Afganistan, războaiele din Africa, foametea din țările Americii Latine, dictatura lui Putin (bieții ruși, cei de bună credință!). Nu mai vorbesc de schimbarea climatică (le pare unora propagandă). Mari probleme ale micii noastre planete, în vastul și necunoscutul Univers. La scară planetară suntem niște biete furnici, fiecare cu tragedia lui personală, cu tragedia lui comunitară, fiecare cu puterea lui de rezistență, fiecare cu conștiința lui. Cuvântul conștiință mi se pare important azi. Alături de solidaritate. Compensator poate față de tot acest declin, de tragedia timpurilor noastre, oamenii par să aibă nevoie mai mult ca oricând de frumusețe și de ce e bun. Vechii greci aveau un cuvânt pentru frumos și bun la un loc: kalokagathia. Avem nevoie de ceva care să ne redea încrederea în demnitatea umană.
