În cartea recent apărută, Despre simțul vieții, Ștefan Afloroaei abordează din diferite unghiuri problema centrală a filozofiei tradiționale europene: raportul dintre viața omului în lume și formele superioare ale vieții, relație pe care arta și gândirea filozofică o au de fiecare dată în vedere. Această relație a devenit problematică, nu numai pentru „omul de rând”, ci de asemenea pentru unii savanți; ca și cum filozofia ar fi mai mult obiect de studiu, mai puțin o sursă de inspirație, o forță capabilă să contribuie la înălțarea și la transfigurarea vieții. Această viziune pesimistă asupra filozofiei nu mi se pare întru totul justificată, iar ultimele cărți ale lui Ștefan Afloroaei (Metafizica noastră de toate zilele, Humanitas, 2008; Fabula existențială, Polirom, 2018) sunt dovada vie că filozofia nu și-a pierdut puterea despre care vorbeam. Textele filozofice ale trecutului sunt în continuare interpretate și asimilate de unii cercetători; mai mult, lucrul la care se referă – viața spiritului – nu este literă moartă pentru toți contemporanii noștri. Faptul că aceștia sunt puțini nu contează prea mult: n-au fost niciodată mulți. Trăim, fără îndoială, în epoca „domniei cantității” (R. Guénon), însă filozofia nu se pliază de drept acestei tendințe globale. În măsura în care este „iubitoare de înțelepciune”, ea știe că în fiecare om stă la pândă conștiința posibilităților sale autentice, că în el răsună îndemnul „trebuie să-ți transformi viața” (P. Sloterdijk, Du mußt dein Leben ändern, Suhrkamp, 2009, titlul fiind ultimul vers al poeziei „Torsul arhaic al lui Apollo“, de R.M. Rilke).
Filozofia este metanoeică în însăși esența sa; ea ne vorbește despre „transformarea subiectului” după modelul religiilor, nu în ultimul rând al Evangheliei. În filozofia (pre- și post)romantică se arată că problema transformării subiectului trebuie pusă pe terenul vieții, nu (în primul rând) pe cel al rațiunii. Ideea de viață, comună filozofiei, artei și religiei, este mai cuprinzătoare decât ideea de rațiune. Din această perspectivă, raționalismul modern (ca să nu mai vorbim de pozitivism) pare dogmatic, limitat, într-un cuvânt provincial. Fiind o meditație asupra vieții umane, filozofia este totodată o gândire a ființei, în ciuda încercării lui Heidegger de a o decupla pe aceasta de la prima.
Ștefan Afloroaei arată că există o problemă a vieții, iar acest lucru înseamnă: a sensului ei. Precizăm că este vorba despre viața umană, nu despre viață ca obiect de studiu al biologiei. De la bun început ocrotită și aruncată în lume – Bachelard ar spune ocrotită înainte (ontologic vorbind) de a fi aruncată –, viața omului se revelă sieși ca fiind problematică. Odată ce copilul înțelege că va muri, o imensă, apoi secretă angoasă îl minează, grijile vieții cotidiene ale adultului nereușind decât să acopere, nu să suprime acel strigăt ce dăinuie în fundal. În măsura în care asumă această angoasă și întrebarea ce apare din lăuntrul vieții înseși, filozofia nu este un joc gratuit cu ideile. „Întrebarea în discuție [cea privitoare la sensul vieții] privește nu doar faptul ca atare al sensului vieții, dacă e posibil sau nu, dacă e real sau aparent, ci deopotrivă credința omului în așa ceva, nevoia sau voința lui de sens. Uneori, între ideea unui posibil sens și credința în acesta, cu dorința de a-l resimți ca atare, se pot naște mari tensiuni, încât întrebarea e nevoită să accepte bifurcații cu totul noi” (Despre simțul vieții, Polirom, 2021, pp. 18, 20). Sensuri ale existenței în lume se prezintă omului din afară, din societatea în care sensurile s-au cristalizat, și tind ca atare să se impună individului, care la rândul său se simte oarecum obligat să le accepte. El asimilează aceste sensuri până în momentul în care are loc o zdruncinare, nu neapărat zgomotoasă, a credințelor implicite. Atunci apar uneori întrebările: sunt acele sensuri și credințe într-adevăr ale mele? Ce direcție, ce formă vreau să imprim vieții mele? Cum pot afla un echilibru între chemarea unei vieți frumoase și împlinite – resimțite poate în adolescență – și cerințele societății? Răspunsul nu poate fi univoc. Ștefan Afloroaei arată că credințele noastre tind să formeze o credință „într-un posibil sens” al existenței în lume, în acord cu apelul venit din lăuntrul vieții mele.
Foto: Ciprian Măceșaru
