Sindromul Quijote sau cum dorința de a atinge perfecțiunea naște monștri

O imagine care conține persoană, interiorDescriere generată automat

Știm cu toții că moda secolului XXI este cea de a crea idealuri, iar în ultimul timp, parentingul ne asfixiază cu toate sfaturile despre cum să-ți construiești odrasle cât mai aproape de perfecțiune. Rețetele, pe hârtie, sunt întotdeauna fără cusur, iar mama și tatăl așteaptă cu nerăbdare să le pună în aplicare, dar ce pierd cu toții din vedere este faptul că acești copii nu reacționează conform cărților și teoriei. Toți ne dorim ca urmașii noștri să fie medici, astronauți, ingineri sau să practice alte meserii nobile care să le aducă, în final, un prestigiu părinților, dar, de cele mai multe ori, din ambiții personale, ei uită să se mai întrebe: ce pasiuni are fiul/ fiica? ce vrea el/ea să devină când va fi mare?

În Sindromul Quijote, piesă de teatru scrisă de Carmen Dominte, este revelată cu succes familia perfectă la suprafață, disfuncțională în esență: părinți cu cariere excepționale, copil cu rezultate deosebite la învățătură. Familia ideală pentru societatea în care trăim. Dar oare între cei patru pereți ai casei lor mai sunt așa?

Inițial, am putea să ne întrebăm: de ce sindromul Quijote? Ce legătură are titlul cu relațiile de familie? Deși la prima vedere nu vedem liantul care îl unește cu subiectul abordat, spectacolul destăinuie: mama și tatăl trăiesc într-o lume iluzorie, nevăzând, de fapt, monstrul pe care l-au creat. Copilul bun la toate ascunde în adâncul negru al sufletului său niște secrete care ajung, în final, să ne cutremure.

Jocul celor trei actori e fascinant și modul prin care fiecare își înfățișează caracterul real și social este alcătuit din gesturi cheie: mama, când încearcă să își apere fiul pe rețelele sociale, spunând că nu are cum să fie un criminal, poartă o perucă blondă și tonul său emană superioritatea unei ființe care nu ar putea să dea un asemenea copil societății pentru că ea însăși este deosebită de restul lumii. Când conversează cu soțul ori cu fiul, cinismul și sarcasmul sunt cele două frecvențe în care este acordată vocea sa. Tatăl, când vorbește cu poliția, își arată caracterul autoritar și puterea de control asupra copilului pe care îl ține din scurt și căruia îi urmărește fiecare mișcare, în schimb, când vorbește la telefon cu prietenii de la spital ori cu pacientele, are loc metamorfoza: tonul devine libidinos, îmbibat în testosteron și intenții murdare. Fiul are schimbările cele mai contrastante: când vorbește cu părinții, tonul lui este subțire, nevinovat și copilăros, sugerând caracterul supus și docil al acestuia, dar, în singurătatea sa, personalitatea demonică îi iese la suprafață, tonul grav având armonii diavolești.

Sufocat de dorințele tatălui și distrus sufletește de cinismul mamei sale alcoolice, fiul dezvoltă o personalitate ascunsă, unde dezmățul, sexul și drogurile sunt la ordinea zilei. În fața părinților, silitor și dedicat educației, în timpul nopții, copilul nu își mai ține în frâu adolescentul rebel din interior și își manifestă caracterul mefistofelic.

Dar ce se întâmplă când lucrurile scapă de sub control? Ce se întâmplă atunci când crima își face apariția? Atunci se distruge iluzia, iar părinții descoperă că ce credeau a fi perfect, în fapt, nu este nimic altceva decât imaginea delicventului absolut. Replica Dar noi i-am oferit totul! este refrenul tuturor părinților care realizează mult prea târziu că lucrurile materiale nu formează caractere, ci le distorsionează.

Recomand vizionarea acestui spectacol regizat de Radu Ghilaș pentru că este o lecție de viață care ne spune că gustul iluziei este întotdeauna unul amar la sfârșit!

Sursă foto: Teatrul Național „Vasile Alecsandri”

Publicat în Cultură, Recenzii, TeatruRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *