„Iarna lui 1882 fusese aspră. În ultimele două luni, Eminescu, tot mai sumbru, tot mai zgribulit, cu nervii tot mai aprinși din pricina hărțuielilor din redacția Timpului, tot mai scîrbit – chiar într-un fel înfuriat – de mizerie, de lipsă a banilor, se ascundea ca un melc în casa lui. /…/ Cu capul în pămînt, cu gulerul nefericitului palton, crăpat de vechime, ros de neîngrijire, ridicat peste urechi, cu sprîncenele frînte de încruntare, cu barba ca țepii de arici, pășea greu, se închidea în odaia lui, în nemaipomenita ei dezordine.” Iată cum îl vede Niță Russu – nepotul lui Slavici – pe poetul care tocmai intrase în al 33-lea an al vieții. Și în ultimul din cei șase mâncați de salahoria sinistră la Timpul, cel care „m-a stricat în realitate cu toată lumea; sunt un om urît și temut – fără nici un folos du reste”, cum îi scrie Veronicăi în iulie 1882 (Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit, Polirom, 2000). Șase ani coincizând cu maturitatea creatoare, când a publicat toate capodoperele sale, îndelung și meticulos lucrate printre picături…
Niță Russu, îndepărtat din școlile arădene pe motiv de agitație în favoarea cauzei românești și venit în toamna lui 1882 la unchiul bucureștean, e prin urmare martorul lunilor de dinaintea exploziei nebuniei lui Eminescu din vara următoare. Prețiosul martor al vieții eminesciene de zi cu zi, ba chiar, pentru o iarnă lungă, și a celei de noapte cu noapte! Fiindcă, din milă pentru băietanul care dormea pe coridorul înghețat, poetul – locuind pe atunci cu chirie la Slavici – îl trecea nopțile pe fereastră cu tot cu pat în propria odaie. Pe furiș, să nu-i audă prima nevastă a prozatorului, cea „cu port măreț ca Maria Terezia”. Așa se face că Niță – poreclit de Eminescu ciobanul –, cooptat fiind și în redacția Timpului, vede tot, tot, tot. Cum a petrecut adolescența în cultul și adorația Luceafărului, suferă și el de tot ce i se întâmplă adoratului său. Și i se întâmplă multe rele bietului: la vreo trei săptămâni de când împărțeau camera, băiatul e martor la suferința barbară datorată bubelor de pe picioare: „Ce mișcări chinuite avea! Părea că tot trupul îl doare ca o rană uriașă. /…/ Legăna necontenit, încet, încet și greu, grumazul./…/ Vreo trei zile și patru nopți l-au chinuit astfel arsurile. /…/ Poate că ceea ce îmi scormonea mie cel mai mult durerea pentru el, adînc respectuoasa mea milă, era privirea lui, ochii aceia cu expresia unei mute deznădejdi, a unui cal de rasă care și-a frînt picioarele și așteaptă moartea…”. Neputincios, îl vede căzând și în al doilea infern, migrenele frecvente. Torturat neomenește de una din ele, Eminescu îi strigă, înfricoșându-l: „Smulge-mi capul… Smulge-mi capul…”! Și zilele cenușii i le cunoaște ciobanul, cele în care după angoasă, nervozitate, furie, vine căderea în muțenie și prostrație, cu privirea albită de spaimă fixând peretele…
Dar poetul are în intervalul ăsta comun și câteva momente bune: primind 100 de lei de la revista Familia pe niște poezii, se grăbește să-i mulțumească recunoscător lui Iosif Vulcan pentru… singurii bani primiți vreodată pe o colaborare! Brusc înseninat la chip, bărbierit și primenit, pune imediat suma la bătaie pentru o pastramă și un pelin cu ciobanul, restul dăruindu-l unui mic orfan întâlnit pe stradă. Apoi: în primăvara lui `83, Niță cel devotat trage sfori și reușește să-l scoată la o plimbare princiară până la livezile de cireși înfloriți de la Cernica. În landoul luxos tras de patru cai negri, care i-au stârnit încântarea, chiar surprinderea radioasă, Eminescu „avea o expresie de copil fericit…”. O să trec la momentele bune și cele două nopți dumnezeiești când – deși în odaie cu un străin căruia îi auzea ba nesomnul, ba somnul prefăcut, deci fără intimitate – e apucat de frigurile versului (formulă dintr-o scrisoare mai veche către Veronica) și scrie poezia „Cînd amintirile…”.
Iată numai câteva din dezvăluirile ardeleanului Niță Russu, transcrise peste ani de fiul său, Vintilă Russu-Șirianu, și incluse în vol. Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani, Humanitas, 2022. Chiar dacă transcrierea a fost făcută târziu, fatalmente ceva din litera celor văzute ori auzite de la sursa originară pierzându-se/ denaturându-se, cred că în spirit e prins adevărul-adevărat. Aceste pagini ridică mai mult ori mai convingător decât altele vălul de pe viața privată a poetului, despre care el, din discreție și mândrie, nu făcea confesiuni amănunțite mai nimănui, cu excepția Veronicăi. Desigur, și cu excepția operei sale, deschisă oricui voia s-o citească fără prejudecăți, fără filtrul clișeelor romantice despre poet, poezie, geniu. Un exemplu: „Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt,/ Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt”, Scrisoarea II, 1881. Se poate oare spune că ai de-a face în asemenea versuri doar cu un simțământ estetic, cu o seninătate abstractă, nu și cu o trimitere la o realitate individuală nemediată, cu o amărăciune personală? Maiorescu a putut spune, deci le-a negat/ ignorat caracterul de document (cum va face și Heidegger cu poemul Grodek al lui Trakl ori unii contemporani ai lui Celan cu Fuga morții).
Tulburătoare îmi par paginile lui Russu-Șirianu și pentru că, prin tot felul de mici detalii concrete, îți aduc în fața ochilor o ființă din carne și sânge, care suferă fioros de dureri fizice și lipsuri materiale, iar nu o emblemă, o efigie, un nume (genial) dintr-o carte. Însă pentru mine Eminescu nu mai era de mult un nume dintr-o carte. Era și este caracterul dăruit cu fibra tare, atât de rară la noi, care respinge acomodantul stil românesc, refuză să se dedea la concesii și compromisuri degradante în ciuda prețului plătit cu vârf și îndesat – sărăcie perpetuă și ruină morală la o vârstă încă tânără. O ruină pe care și-o afirma cu lucidă și neagră amărăciune în altă scrisoare către Veronica, din același an 1882: „În opt ani de când m-am întors în România decepţiune a urmat la decepţiune şi sunt atât de bătrân, atât de obosit, şi degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva – simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung, lung repaos ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaos nu-l pot avea nicăiri şi la nimeni”. Da, un asemenea repaos din cînd în cînd i-ar fi făcut bine, cum îi făcuse șederea (de după apariția bubelor pe picioare, deci tot în perioada bucureșteană) la moșia Florești din Valea Gilortului a unui Nicolae Mandrea – întâmplare despre care găsim detalii în mărturia lui Slavici din volumul de la Humanitas: „Am trecut peste cîteva săptămîni și eu pe la Florești și l-am găsit acolo sănătos tun și în voie bună. Era numai el la conacul moșiei, singur, adecă în foarte bună societate”. Dar nu a avut șansa repaosurilor, în văzul tuturor și pentru un salariu meschin ziarul Partidului Conservator i-a stors fără milă timpul, nervii și puterile intelectuale până la capăt. Și, cum Eminescu se plasează în capul preferințelor mele în materie de poeți români și de aiurea, nu-mi rămâne decât să mă întreb cu tristețe și nostalgie: oare câte capodopere ar mai fi scris dacă un trai mai înlesnit, mai îngăduitor la maturitate i-ar fi amânat tragica prăbușire, asigurându-i măcar câțiva ani în plus de căutare cu sete a formei care să-l încapă?
Instalație: Ioana Aron
Un răspuns