Speranța este poezie

Nu știu exact ce este poezia în general. Dacă stau să mă gândesc bine, nu cred că știu exact ce este poezia nici pentru mine. Nu știu dacă poezia mai este necesară astăzi, cu toate că expresia artistică și transmiterea de sentimente celorlalți este obligatorie pentru a construi viitorul. În absența speranței, motivația de a trăi dispare, iar speranța este poezie. 

Poate că, într-o lume atât de tumultuoasă ca cea în care trăim, poezia nu este doar o apă de toaletă a vieții, ci o esență de parfum și cred asta pentru că, din punctul meu de vedere, poezia reușește să concentreze secvențe de viață unice în care regăsim explozii nucleare de sentimente și trăiri.

Mai mult decât atât, poezia modernă construiește și reconstruiește utilizând forme abstracte și asocieri vizuale de nivel cinematografic, sentimente firesc umane ca dragostea, tristețea, gelozia etc. Personal, arta mea poetică depinde de experiențele și întâmplările concrete, reale din viața mea deoarece doar în momentele extreme de fericire sau tristețe am reușit să scriu, să creez. Doar momentele pline de vibrație m-au inspirat. Nu știu dacă acest exemplu poate fi generalizat și în cazul altor autori, însă banalul, cotidianul, firescul, ternul pe mine nu mă determină să scriu. 

Poate că poezia nu mai este la modă. În general, trăim consumând modele ce ne sunt transmise prin intermediul publicității și al mass-media. Cu toate acestea, mediul online mi-a permis prin intermediul Instagram să realizez o pagină pe care am publicat timp de cca. 2 ani poezii. Realitatea a demonstrat că există încă un public interesat de poezie, la un moment dat pagina mea atrăgând circa 8500 de urmăritori. Această experiență mă obligă să gândesc că poate nu poezia nu mai este o formă de exprimare căutată astăzi, ci modul prin care transmitem publicului informația nu mai este adecvat. Acum ani de zile, aflându-mă într-o vizită în Italia, am observat cum unele dintre figurile proeminente ale Vaticanului se apropiau ca preocupări de sfera hobby-urilor oamenilor de rând (muzică, fotbal) și asta pentru a se conecta la realitatea noii societăți în care trăiau. Acest exemplu al căutărilor și al repoziționării Bisericii Catolice mă duce cu gândul la faptul că publicul poeziei moderne și al literaturii clasice în general există, însă trebuie să identificăm canalele corecte prin intermediul cărora să ajungem la el, să îl redescoperim, să îl recâștigăm.  

Este oare poezia publicată pe internet, Facebook sau Instagram mai puțin valoroasă, mai puțin elitistă, mai puțin sinceră decât cea publicată pe hârtie? Bineînțeles că nu. Cu toate acestea, cea mai nobilă formă de publicare și păstrare (pentru că ceea ce iubim păstrăm, ne păstrăm amintirile) a unei opere literare  este sub forma tipărită a unui volum. 

Realitatea ne demonstrează că editurile ce publică (într-un context atât de complicat al industriei editoriale la nivel mondial) pe hârtie poezie sau literatură, merită toată prețuirea și respectul publicului și al autorilor, ele reprezentând astăzi garantele păstrării continuității culturale la nivel social. 

Cred sincer că poezia este un liant intergenerațional, o formă de transmitere a unui ADN creativ și emoțional unor necunoscuți, imaginile și versul transgresând inclusiv barierele culturale sau sociale și de aceea consider că poezia și arta sunt indispensabile pentru evoluția unei națiuni.

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat2 recomandări

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Supportscreen tag