Spre noul înveliș

Volumul Larvae cu care debutează Mircea Andrei Florea este unul al cărei consonanță se distinge: rețeaua de elemente constitutive delimitează cu strictețe un spațiu al (post)umanului, al individualului (sondat de dualitatea degradantă), al biologicului (al bioticului, dar și al abioticului) printr-o conexiune ineluctabilă: omogen, volumul ține poeziile într-o ordine din care nu trebuie desprinse pentru a-și menține valoarea intactă, într-un circuit sine qua non. Astfel, unul dintre punctele de vârf ale volumul este organizarea, alinierea, juxtapunerea, conectarea, în așa măsură rațională încât pare a fi fost munca unei mașinării perfect programate, a tuturor formelor lirice. Termenul forme este utilizat în context tocmai datorită faptului că autorul nu jonglează exclusiv cu poezie, ci și cu informație științifică și publicistică (fait divers, curiozități) ce întretaie pasajele lirice; textul preluat este versificat, astfel că produce impresia unei creații poetice distante și, totodată, capătă valoare lirică. Putem numi volumul unul conceptual în măsura în care nu se întâlnesc de-a lungul lui poezii disparate, dar care converg spre aceleași tematici, problematici, idei, ci creații legate, deasupra cărora se postează totalitatea de idei răspândite în volum. 

Ființa bicefală/duală se situează în centrul de interes. Fie că se discută despre cobra cu două capete, gemeni de balenă, licantropie, ligru, vițelul cu două capete, siamezi, similitudinea constă în prezența deformării, devenită transformare, a neobișnuitului și a anormalului, preschimbate în obișnuință și normalitate, a dualului răvășitor și terifiant. Se postulează neutrul: omul și viețuitoarele merg spre asexualitate, spre combinare-îmbinare-alipire, spre concretizarea unei naturi fluctuante, indefinite și indefinibile. Slăbiciunea este prețul mutației întru neutru: dificultate de adaptare la ecosistem, corp insuficient dezvoltat, pierderea controlului, imposibilitatea supraviețuirii, lipsa cooperării, dispariția sensibilității fizice. Sacculina carcini și Symothoa exigua sunt motive esențiale, alături de vermine. Dacă verminele apar ca ființe conștiente, ce caută conservarea corpului și „ […] înțeleg ultimul scop// să lâncezească n pământ, să se prefacă n petrol”, servind drept tipar de viață parazitară, celelalte două sunt ființe mutilante: caută să guverneze corpul și să îl modifice. Corpusul poetic este parazitat: hipersensibilitatea, inconsistența, timiditatea, refractaritatea, trauma, confortul, slăbiciunea, criza preiau rolul celor doi, prefăcând discursul poetic într-unul sumbru, înspăimântător, în care năvălesc creaturile morbide. Universul disolutiv este flagrant, însă nu propune suspiciune sau dezideratul recompunerii, ci primește realitatea de facto: „corpurile lor au stat două zile la fund/ s-au umplut cu apă și s-au ridicat, două zile au plutit/ printre broscariță și mătase, până la mal”, „când m-au adus aici prima oară, am văzut pe sub apă/ dihănii cu măști de urs, de bizon, de vulpe și lup/ care își ițeau capetele aproape de mal.”.

Corporalitatea este fundamentul din care se ridică omul timid, hipersensibil – refractar la  exterioritate („un prieten spunea: soarele/ când îi atinge privirea/ îi lasă păienjeniș”) – și, totodată, într-un nou sens, insensibil, localizat în baza fortificată, baricadă ca mecanism apărător („eu mi-am format strategii de scăpare/ bat în retragere doar să-i aduc mai aproape”, „cea mai bună camuflare e cea în timiditate/ mă retrag când celălalt ajunge aproape/ inima își încetinește bătăile/ inamicul se predă când simte/ că ai pierdut încrederea în forțele tale”). Dacă, pe de-o parte, acesta nu suportă contactul, preferând paradisul nutritiv ([petrec diminețile în seră], pag 27.) endogen, pe de altă parte, sterilizează, ba chiar anulează sensibilitatea: „ceva ce simțeam înainte/ brusc nu se mai simte”. Individualitatea marchează confortul, individul proiectează distanța și își stabilește aria de supraviețuire, de securitate, de plăcere. Pentru că realitatea din volum nu se rezumă la biologic, ci este configurată spre biologic, digitalul, prin care se produce contactul virtual, își găsește locul în poemul [e fata asta pe youtube, face asmr]. Individul este hipnotizat până la excitație de scene programate, de artificialitatea senzualității virtuale. Contactul este unul mediat, astfel eul nu își părăsește locul și nici nu este tulburat de prezența umană. Finalul secvențelor video aduce cu sine întoarcerea în starea deziderativă de latență: „ […] s-a întors/ într-un loc umed și primitor/ o stare larvară/ fără acces”. Baza fortificată se asimilează stării larvare; titlul volumului, Larvae, ar sugera, în acest sens, voința indivizilor de a se întoarce în stadiul primar, biologic nealterat, particular, separându-se de rest. Spre finalul volumul, poemele surprind manifestarea biologică („începi să mă dezbraci/ nu știu câți, dar ei ne privesc/ din casele lor, la televizor/ ei, care nu ne cunosc/ și n-ar vrea s-o facă”), iar faptul anticipează: „un dezastru va începe, da/ dar nu știm de care”. Acesta este semnul alienării: ieșit din aria primitoare, eul pierde control („îl trântesc pe băiatul cu camera, îl lovesc în stomac/ dar el nu reacționează, stă moale pe asfalt/ nu mă opresc, îi car pumni […]”). Spațiul privat înfățișează, deci, un spațiu necesar și autosuficient pe care se mulează eul, preluându-i forma și îmbrățișând noul înveliș. 

Astfel, în volumul Larvae, Mircea Andrei Florea gestionează o poetică îndreptată spre biologic și, în aceeași măsură, îndreptată spre om, dar nu doar în baza corporalității, cât și dincolo de ea. Pe cât de vizuale poeziile, pe atât de conceptuale, volumul coagulează elemente brutale, înspăimântătoare și problematizează identitatea, alteritatea, sexualitatea, parazitarului. 

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Print
Silviu Romaniuc

Așteptând ca moartea să se întâmple

Publicat la sfârșitul anului 2020 (Polirom), (micro)romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, propune, la o primă vedere, povestea conceperii baladei

Print
Codrin Dinu Vasiliu

Lecturi de vacanță și post-vacanță

Unul dintre cele mai importante momente de fractură în macro-economia lecturii este reprezentat la noi de începutul școlii. Un început al școlii, cu flori și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *